Nicăpetre la 80

Am găsit la Eugen O’Neall, dramaturgul shakespeareian al Americii o metaforică interpretare a condiţiei umane filtrată, evident, prin gândirea şi poate chiar atitudinea de excepţie a creatorului de artă şi care ne permite-intuitiv-intrarea într-un univers anume, diferenţial:
„Life is for each man a solitary cell whose walls are mirrors” .
Solitar şi constrâns aşadar, înregimentat într-o lume a lui, dar din reflecţiile căreia, zic eu, avem şansa redescoperirii, reinterpretării lumii de pe o treaptă alta decât cea stiută.

Că o considerăm mai sus sau mai jos –treapta, vreau sa zic –  ne aparţine.

Nicăpetre este un artist, asta ştim cu toţii – la 80 de ani, pe 27 ianuarie, deşi acest „la” este o referire ambiguă pentru cel care a plecat (definitiv) acum 8 ani – sculptor, grafician, pictor şi chiar scriitor are deci dreptul de a ne lăsa deschisă uşa „celulei” lui şi, dacă suntem înstare, să „citim” imaginile reflecate în propriile-i „mirrors”.

Sculptor, pietrar cu precădere, aşa cum ne lasă să înţelegem citând din poetul inimii sale…

„Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?”( Ion Barbu, Timbru) …

Nicăpetre preia soliditatea pământului, forţa telurică ascunsă în ţărâna acestuia, descojeşte semne ascunse ochiului profan şi rostuieşte chiar cu aroganţa celui care ştie.

Nu-i oricine sculptorul acesta care face piatra să curgă topită sub povara durerii ori poate doar căutăndu-şi locul de unde a plecat (vezi Triptic- aka-Amintiri despre mama…) şi să înfrunte cerul cu semeţie, nesupus căutând nişte răspunsuri pentru că există un chin continuu al întrebărilor( vezi A fost aici odată, Brazdă şi paloş…), nu-i oricine sculptorul acesta pentru care marmura îl trimite la Michelangelo ca să-i poată citi lecţia dezghiocării, a răscolirii adânci (vezi Umbre, Altare păgâne, Îngeri…) ori supune granitul ca gest suprem de confruntare cu divinitatea (vezi Masca zeului răzbunător…).

Petru Comarnescu intuise puterea de esenţializare a formei structurate de Nicăpetre, dar (în ‚69) n-avea cum să ştie ce va urma, cât de profund Nicăpetre a devenit El Însuşi – aşa cum şi-a dorit chiar de atunci – cât de complexă se va dovedi a fi personalitatea lui şi, în ultimă instanţă, cât de scump va plăti viaţă în „celula” artei.

Nu pot să nu zic de Eminescu lui, o marmură albă de Pendelli, devine „măiastra-i carte”, poetul cu „un ochi inchis afară/înlăuntru se desface” şi acceptăm că există între Poet şi Sculptor o comunicare anume iar rezultanta magnifică.

„Nu am doborât copac viu nici când mi-a fost frig. O singură dată am făcut asta cu o mândreţe de copac ce intrase cu rădăcinile în casa în care locuiam şi sculptam. M-am rugat lui să mă ierte. Nu m-a iertat. O săptămână n-am mai fost bun de nimic.”

Citez mărturia artistului doar pentru a incerca o tangentă înţelegere a unei gândiri şi probabil trăiri predestinate; când n-a mai avut acces la piatra pe care o iubea, sculptorul se întoarce către lemn pe care îl respectă, dar care-i limitează accepţia; suflul existenţial al frunzei, al mugurelui, al rădăcinii îl interzice.

Sculptează totuşi pe butucii din Don Valley, ori pe cei căzuţi în parcuri, se apropie de coaja lor scrijelind ori lovind cu toporul, liniile au supleţea aceea directă a pietrei, curburile sunt scurte, doar cele de la baza lucrării având lărgimi ovoidale, seminţe care germinează masiv, copacul lui căzut se regenerează sub mâna sculptorului.

Creeate în Canada „lemnele” lui sunt acum, în majoritate la Centru Cultural Nicăpetre din Brăila alături de multe din lucrările în piatră. Numeroase-piatră, marmură, granit, lemn-sunt prin lume: în Japonia, în Grecia, în Germania, în Austria(să nu uit Măgura) în Statele Unite..

şi pentru că sunt aici închei relatând o mică istorioară – reală:

La Montgomery,Alabama se află un grup statuar, în lemn, cumpărat de Universitatea locală, Nicăpetre s-a dus după un timp să vadă în ce stare se află lemnul expus intemperiilor, chiar dacă acolo domină soarele, contempla lucrarea şi cu inima strânsă a celui care ştie că lemnul este perisabil dar şi cu bucuria revederii, un bărbat de culoare se apropie de el şi zice: „tu ai făcut asta?” şi cum sculptorul confirmă, omul cade în genunchi închinându-se în faţa artistului.
Cel copleşit de întâmplare este Nicăpetre.

Desena cu o plăcere halucinantă mănat parcă de curiozitatea intenţiei…

„Este una din puţinele bucurii ce le pot avea: să mă aflu cu ochii larg deschişi către natură, cu o oarecare foaie de hârtie în faţă şi cărbunele în mâna să înţeleg prin linii şi tonuri sensurile şi înţelepciunea mamei natură”…dar se lăfăia în rezultanta strădaniei dacă receptăm realul valoric al mărturiilor lui.

Lumea mitului, magicul fantezic, semnul crucial al citirii omului din arta antichităţii îi dirijează atenţia, îi mânuiesc creionul, cărbunele, gândurile, schiţează continuu încercând acea pătrundere privilegiată în semnificaţia liniilot singulare ori în ansamblu…fără ele nu crede că se poate descifra  limbajul permanentei pe care piatra sau lemnul îl au.

Sorescu a venit într-un octombrie al anilor’90 invitat la Festivalul Internaţional al Scriitorilor (la Harbourfront Centre din Toronto), a citit i-a cucerit pe canadieni şi s-a conformat dorinţei lui Nicăpetre: „Hai la voi, Tea, trebuie să-l provocăm pe “contabilul asta  de la oraca(alizie la nelipsita lui servietă) i-a năucit el pe canadieni, dar noi suntem cunoştinţe vechi ştim ce poate, dar nu şi ce gândeşte”

Ce urmează încerc să comunic… fără prea multă şansă, îmi dau seama:

Nicăpetre curăţă masa de bucătărie de toate câte erau pe ea, cere hârtie, scoate cărbunele din sacoşă lui nelipsită – altfel, evident, decât servietă de “contabil” – şi….. gata…. desenează!

Îl priveşte pe Sorescu, pentru un moment, curios, trasează, verifică acurateţa liniilor, aruncă schiţa, reia,  privirile se depărtează, aşează distanţe, abstractizează, le simţi rătăcind în sfere imposibil de atins,  realul imediat dispare, Nicapetre fuge, se închide într-un spaţiu în care nimeni n-are şansă să pătrundă, “trage uşa după el” şi noi n-avem decât să aşteptăm să o deschidă, mâna  produce precis, fără sovaeli, petele de culoare capătă contur, desenele acoperă podeaua şi el habar n-are că o lume necunoscută e scoasă la iveală aşa “accidental”, numai pentru că, el, artistul se plimbă pe obrazul poetului, doar aparent, intenţia  fiind mult mai nocivă: descoperirea, penetrarea şi în final dezvăluirea secretului: cine e Sorescu!

Întrebarea rămâne privind portretul Poetului.

Mi-am permis o schiţă de portret aunui mare artist de prietenia căruia ne-am bucurat caţiva ani buni şi, mai ales de arta căruia ne-am apropiat cu acea aroganţă a profanului privilegiat: “Ce-i frumosul, Maestre?”  (întrebarea cheie a bărbatului meu în a-l provoca să vorbească) … ”Puiule, dragă, eşti parşiv, mă pui să discut despre ceea ce incerc să descopăr… cine ştie?”