”…Colegiile de Cartografi alcătuiră o Hartă a Imperiului care avea Mărimea Imperiului și coincidea întocmai cu el…. În pustiurile dinspre Apus mai dăinuie, încă, zdrențuite, Ruine ale Hărții…”
(Jorge Luis Borges, Despre rigoare în știință)
Hărțile n-au fost, de-a lungul istoriei constituirii lor, numai desene ale lumii, ci și hieroglife care au transcris veritabile romane de aventuri. Reprezentarea la scară a ceea ce există, dacă privești orizontal înspre toate punctele cardinale, a survenit mai mereu în urma impulsurilor câtorva temerari. Cei care au dorit să vadă, să atingă și să deseneze sfera Pământului, cât mai detaliat, au călătorit, au suferit și nu de puține ori au plătit cu viața. Desenul lumii s-a extins, treptat, în urma sacrificiului lor, acoperind o suprafață care a crescut, exponențial, din secolul VI î.Hr. până în secolul al XIX-lea. Presupozițiile cu care s-au înarmat, la plecare, marii navigatori a fost hrănită de cosmografii antice, de metafizici medievale, de sisteme universale pe care alții, înaintea lor, le conturaseră cu intensitatea unui orizont al cunoașterii incomplet și precar. Peste ce dai, dacă depășești anticele ”Coloane ale lui Hercule” (strâmtoarea Gibraltar), pe misteriosul Okeanos? Cum se ajunge în presupusele Indii, pe apă? Se poate trece din Atlantic în Pacific, depășind Americile, prin nordul lor (”Pasajul de Nord-Vest”) sau prin sud (”Strâmtoarea lui Magellan”)? Există Terra Australis Incognita (Antarctica), legendarul pământ din sudul extrem? Au fost dileme care au generat multe reprezentări planiglobe și, implicit, nenumărate aventuri.
Una dintre primele hărți a fost alcătuită de hispanicul Pomponius Mela (sec. I d.Hr.) și, pe baza unui bogat imaginar predecesor (Pitagora, Parmenide, Posidonius, Strabon), el a desenat lumea cunoscută ca pe-o îngrămădire informă de tărâmuri, plutind pe un ocean unic. Cardinalul francez Pierre d´Ailly a dat, la începutul sec. XV, o Imago Mundi, iar cosmograful Paolo Toscanelli a desenat, în aceeași vreme, o hartă universală în care Asia era schițată în locul neștiutelor Americi. O hartă apropiată de aspectul celor de azi (fără Australia și arhipelagurile Oceaniei, fără Arctica și Antarctica) a fost cea a flamandului Abraham Ortelius (1570), creatorul primului atlas geografic modern (Theatrum Orbis Terrarum), urmată de o alta, a olandezului Frederick de Wit (Nova Orbis Tabula in Lucem Edita, aprox. 1665), cu patru cercuri reprezentând, atât cât se cunoșteau atunci, emisferele vestică și estică, respectiv nordică și sudică. Mulți dintre geografii antici intuiseră sfericitatea Pământului, iar primii care au contrazis ”platoul” lui Ptolemeu, în favoarea ”sferei” lui Pitagora, au fost Vasco da Gama și Cristofor Columb. Când au ridicat ancora spre necunoscut, aveau în minte hărțile lui Toscanelli și d´Ailly, dar și primul glob terestru, realizat de cosmograful german Martin Behaim, cu puțin înainte. Mituri, reprezentări, povestiri, intuiții și legende anterioare, toate au alcătuit documentele pe care s-au bazat toți aventurierii secolelor XV-XIX. Imago mundi s-a conturat din aglutinarea concentrică a descoperirilor și a mărturiilor celor care au avut curajul de-a părăsi spațiul securizant al pământului de sub picioare. Circumnavigațiile unor Magellan, Drake, Dampier și Cook, explorările unor Bering, Hudson, La Pérouse, Franklin și Amundsen, proiecțiile plane ale lui Mercator au dus, până în sec. XIX, la completarea definitivă a marelui desen terestru. C-au vrut să revendice noi teritorii pentru suverani, să confirme o fantasmă geografică, să facă observații științifice, să găsească noi rute și punți între oceane sau parfumatele mirodenii ale Orientului, pentru cei cu o anume dinamică a sângelui, a explora necunoscutul a fost acțiunea prin care viața a avut sens. Fără ca ei s-o știe, neapărat, au generat evenimentele prin care harta lumii s-a născut, de-a lungul a cinci secole. Unii s-au întors din călătorie, ca să povestească (William Dampier, Samuel Wallis, Louis-Antoine de Bougainville, Etienne Marchand, Ivan Feodorovici Krusenstern, Faddei Faddeevici Bellingshausen, Dumont D´Urville), alții (Bartolomeu Dias, John Cabot, Francis Drake, Juan Ponce de Léon, Giovanni da Verrazano, William Barents, Henry Hudson, Vitus Bering, James Cook, Jean-Fançois de La Pérouse) n-au mai apucat. Unii au dus în viață aventura până la capăt, pentru alții ea a trecut, accidental, în posteritate. Cei care au murit încercând s-o sfârșească și-au pierdut numai trupul, prizonier inevitabil al naturii potrivnice, într-un timp al ignoranței, al iluziilor și al catastrofelor, dar și al unei uriașe dorințe de-a afla. Despre doi dintre cei mai renumiți ”martiri ai hărților lumii” va fi vorba, mai jos, în câteva scurte narațiuni ale faptelor care i-au consacrat. I-am ales pentru măreția tragică a aventurii lor și pentru poziția la extreme cronologice, în istoria descoperirilor geografice. Ei au marcat borne între care harta lumii a fost desenată, prin sacrificiul desenatorilor, și au fost unii dintre cei care, odată intrați în aventură, au murit, visând s-o-mplinească.
Fernando de Magellan, navigator portughez cu o largă experiență în bătălii pe mare și pe uscat, a dorit să caute o trecere prin vest spre Indii, care să evite Africa și să prospecteze marginile continentului american (se cunoșteau deja istmul Panama, faptul că America e un nou continent și că dincolo de el e iarăși o mare întinsă). Regele Manuel al Portugaliei l-a refuzat și, precum Columb, a fost sprijinit de cel al Spaniei. A plecat în 1519, din Sevilla, cu cinci nave (Trinidad, San Antonio, Concepción, Victoria și Santiago), și a ajuns în același an în Brazilia. În 1520 a atins Rio de la Plata și San Julian, la 49 grade latitudine sud. A reprimat revolte la bord și a pierdut o corabie trimisă în recunoaștere pe coastă. Pe 21 octombrie 1520 a descoperit o trecere între Țara de Foc (numită așa de el însuși, fiindcă zărise pe coastă coloanele de fum ale băștinașilor) și Patagonia, adică strâmtoarea ce-i va purta numele. O corabie s-a revoltat în fața pericolelor necunoscutului și s-a întors. Cu celelalte trei, a ajuns în Pacific, în noiembrie 1520, a trecut pe lângă alte arhipelaguri ale Pacificului, de-a lungul coastei Chile și, adesea, s-a luptat cu băștinași ostili. Epuizați, decimați de scorbut și de foame, au ajuns, până la urmă, în Filipine. În 27 aprilie 1521, Magellan (asemenea lui James Cook, peste două secole), implicat în conflictul dintre triburile locale indoneziene, a fost ucis într-o luptă de mai multe lovituri ale băștinașilor, după ce se apărase eroic. Făcuse primul înconjur al lumii, ceea ce i-a conferit aura primului mare aventurier, dincolo de vestitele Coloane ale lui Hercule și de imensa barieră a Americilor. Cei rămași, din echipajul său, au mai pierdut două corăbii, oameni, iar la 13 decembrie 1521 ultimul vas rămas, Victoria, a plecat sub comanda lui Sebastian del Cano. A ajuns în Spania pe 6 septembrie 1522, cu 18 oameni din 60, după alte luni de navigație în condiții dure, dar cu doritele mirodenii.
John Franklin, după experiențe anterioare în nord, a plecat din Anglia pe 26 mai 1845, cu două corăbii, Erebus și Terror, bine echipate pentru cinci ani de absență. Aveau 138 de oameni la bord, în total, care navigau spre nordul extrem al Americii, pentru a căuta mult doritul Pasaj de Nord-Vest, calea de trecere din Atlantic în Pacific. Au dispărut definitiv și nu s-a mai primit nicio veste de la ele de la finalul lui iulie 1845. Între 1847-1859, zeci de expediții au pornit zadarnic în căutarea lor, negăsind nimic, dar reușind să completeze cu noi descoperiri harta nordului. În 1851 a fost descoperit un depozit de obiecte din efectele expediției, pe insula Beechey. În 1854, un explorator scoțian a aflat de la băștinașii aleutini (cumpărase de la ei câteva obiecte ale albilor, între care o sabie de ofițer) despre 40 de supraviețuitori albi care ar fi tras după ei o sanie și o barcă și care ar fi murit cu 4 ani în urmă, deci în 1850. Tot de la ei a aflat despre teribila posibilitate ca albii să fi recurs, chinuiți de foame, la canibalism, mâncându-se între ei. Abia în 1859, în urma eforturilor făcute de soția lui John Franklin, au fost descoperite rămășițele taberei echipajului, lângă insula King William, în nordul Canadei. Vasele fuseseră prinse irecuperabil între ghețuri de iarna polară, John Franklin murise în 1847, alături de alții (de boală, frig, foame și otrăvire cu plumb din conserve), iar cei 105 supraviețuitori porniseră într-un marș de sute de km spre sud, în încercarea de a ajunge într-o zonă mai caldă, în Canada, murind, pe rând. Unele rămășițe fuseseră îngropate în gheață de camarazi și conservate bine, altele, înșirate pe tragicul drum de salvare, fuseseră devorate de urși polari. Pasajul de Nord-Vest va fi descoperit și traversat, mai târziu, cu un velier foarte mic, Gjøa, între 1903-1906, de către norvegianul Roald Amundsen (sfătuit de un alt împătimit al nordului extrem, conaționalul Fridtjof Nansen), care va dispărea, la rându-i, cu tot cu avion, alături de alți cinci oameni, în iunie 1928, deasupra Mării Barents, într-o expediție de recuperare a echipajului unui dirijabil italian. Înainte, atinsese, primul, Polul Sud, în 14 decembrie 1911, după o grea și solicitantă călătorie cu sănii trase de câini, prin ghețuri, și zburase, tot primul, pe deasupra Polului Nord, cu avionul, în 1925. Cercetările moderne ale cadavrelor și oaselor aparținând echipajului lui Franklin au confirmat atât că au fost intoxicați, treptat, cu plumbul din conserve și că au suferit de scorbut, cât și faptul că unii dintre oameni și-au amputat membre, pentru a le consuma.
Azi desenul universal al lumii nu mai are ruine, Imago Mundi e o hieroglifă completă. Pe marginile marii hărți întrezărim numai rămășițele memoriale ale celor care au contribuit, adesea dramatic, la alcătuirea ei. Le-o datorăm.
Foto 1: Nova Orbis Tabula in Lucem Edita, Frederick de Wit, 1662 (ro.wikipedia.org)
Foto 2: gravură de epocă, reprezentând una dintre corăbiile lui Magellan (www.historia.ro)
(text apărut, într-o variantă mai scurtă, într-unul din ultimele numere ale revistei ”Dilema veche”)
