Interviu cu Myriam Sternberg, arheoichtiolog

LaPunkt: Am observat pe situl de la Caraburun că vă ocupaţi cu colectarea şi analizarea minuţioasă a oaselor de peşte. Care este denumirea exactă a specializării dvs. şi în ce constă ea?

Myriam Sternberg (M.S.): Numele specializării mele este arheoichtiologia. Ea este o ramură a arheozoologiei, care se ocupă exclusiv cu studierea peştilor din trecut. Particularitatea acestei ramuri a arheozoologiei este că are un câmp de activitate vast, dat fiind numărul foarte mare de specii de peşti existente. Prin urmare, pentru identificarea acestor specii în probele puse la dispoziţie de arheologi, este nevoie de o gamă foarte largă de cunoştinţe despre peşti.

LaPunkt: Ce trebuie să faci ca să devii un arheoichtiolog? De exemplu, ce formare universitară şi profesională aţi avut dvs.?

M.S.: Am început prin cursuri universitare de licenţă de arheologie, etnologie şi de istorie, dar mi-am început specializarea în timpul studiilor masterale la Universitatea Paris I, aceasta după ce înainte urmasem deja la licenţă unele cursuri de arheozoologie. Profesorii mei au fost Jean-Denis Vigne, de la Muzeul de Istorie Naturală şi François Poplin, de asemenea de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală, ei sunt cei care m-au învăţat arheozoologie.

Am ales subiectul arheoichtiologiei atunci, în timp ce lucram pe un sit unde se găseau numeroase resturi de oase de peşte. Acolo trebuia să identific aceste oase şi, prin urmare, de atunci am ales să urmez această specializare. Dar ea nu era predată în cadrul Universităţii Paris I, aşa că am mers la un laborator din sudul Franţei, din localitatea Sophia Antipolis, în apropiere de Antibes şi de Nisa, unde am studiat alături de Jean Desse. El este cel care m-a învăţat bazele arheoichtiologiei. El este de asemenea cel care alcătuise în timp în laboratorul său un repertoriu al oaselor unui număr foarte mare de specii de peşte, pe baza căruia de altfel am şi putut lucra pentru a-mi definitiva lucrarea denumită în Franţa maîtrise – asemănătoare lucrării de disertaţie.

Am rămas în acest laborator. Am fost apoi şi la Universitatea Autonomă din Madrid, unde am parcurs câteva săptămâni de formare alături de profesorul de biologie Arturo Morales.

LaPunkt: Foarte multe studii pentru obţinerea acestei specializări…

M.S.: Într-adevăr, multe studii, multe stagii de formare mai ales, dincolo de studiile universitare. Am învăţat în timpul lor şi cum să îmi fac la rândul meu un repertoriu. El constă într-o colecţie de schelete de peşte, prelevate de la speciile actuale, care serveşte ca termen de comparaţie pentru oasele de peşte descoperite în cadrul săpăturilor arheologice.

Pornind de la cunoştinţele dobândite în timpul studiilor şi stagiilor, mi-am redactat teza de doctorat pe tema oaselor de peşte din situl de la Lattes, din apropiere de Montpellier, şi a altor două situri din aceeaşi regiune, dar care nu au oferit date semnificative. Pe de altă parte, situl de la Lattes mi-a furnizat eşantioane bogate, pe baza cărora am putut demonstra schimbări importante în privinţa pescuitului, consumului şi comerţului de peşte din regiune.

Myriam Sternberg, în timpul unei excursii pe lacul Goloviţa cu întreaga echipă

LaPunkt: Unde lucraţi în prezent?

M.S.: Acum sunt asociată Centrului Camille Jullian, laborator de arheologie mediteraneeană şi africană care aparţine de Universitatea Aix-Marseille, de Ministerul Culturii din Franţa şi de Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNRS), unde de altfel eu însumi sunt membră.

LaPunkt: Şi în ce alte ţări aţi mai lucrat?

M.S.: În primul rând, am analizat datele furnizate de multe situri de pe coasta mediteraneeană a Franţei. Apoi am lucrat în Italia, pe coasta adriatică, în Spania, aproape de Alicante, şi în Tunisia, în fabricile de sărare a peştelui.

LaPunkt: În ceea ce priveşte situl de la Caraburun, aţi pornit din start cu unele ipoteze? Ce date aţi colectat? Şi care ar fi concluziile preliminare la care aţi ajuns, dacă aţi reuşit să extrageţi până în acest moment?

M.S.: În urma experienţei pe care am dobândit-o în Mediterana Occidentală, chiar dacă am observat că pescuitul nu este ceva simplu şi universal, ci este foarte diversificat de la o aşezare la alta, obţinusem un oarecare model al acestei activităţi în Mediterana Occidentală şi mai ales un model al pescuitului lagunar.

Ştiind că în apropiere de Caraburun există acest sistem lagunar, am plecat cu ipoteza că este posibil ca modelul mediteranean de pescuit lagunar, de specii de apă laguno-marină şi de apă sărată, să fie reprodus şi în aici. Dar sistemul lagunar de aici nu are nimic în comun cu cel mediteranean, salinitatea fiind mult mai mică decât în lagunele mediteraneene. La Caraburun, sunt multe specii de apă dulce şi am fost surprinsă că, din ce am văzut până acum în eşantioane, nu este nicio specie tipic marină, ci cel mult specii care pot suporta o oarecare cantitate de sare în apă, nu foarte mare, dar mai ales specii care frecventează apele dulci. Dau exemplu aici ciprinidele [n.n. familia de peşti din care face parte crapul], bibanul, şalăul şi sturionii – am găsit în probele prelevate şi oase de sturioni mici.

LaPunkt: Datele pe care vă bazaţi sunt cele obţinute doar în timpul campaniei de săpături din 2016?

Datele obţinute până în prezent se bazează pe eşantioanele primite în Franţa mai demult, probabil după campania efectuată într-un proiect anterior în 2011, şi pe eşantioanele cercetate acum, în campania din 2016.

Datele din 2016 au consolidat concluziile preliminare extrase pe baza primelor eşantioane. Datele actuale întăresc de altfel predominanţa ciprinidelor, însă analizele pe probele actuale nu sunt încheiate, trebuie să aştept finalizarea lor pentru a emite o concluzie mai sigură. Aşteptam să văd dacă probele de anul acesta conţin şi oase ale unor alte peşti, dar deocamdată se pare că nu se regăsesc decât speciile care au fost identificate şi pe baza probelor din 2011.

Chiar dacă nu am identificat alte specii de peşti, datele de anul acesta permit elaborarea unor studii cantitative mai ample şi mai detaliate.

Peisaj lagunar pe lacul Goloviţa, în apropiere de situl de la Caraburun

LaPunkt: Probabil că este nevoie aici şi de rezultatele independente ale arheologilor, ale arheobotaniştilor şi a altor specialişti, dar credeţi că dvs., ca arheoichtiolog, puteţi face o aproximare a importanţei pescuitului în cadrul spectrului mai larg de activităţi întreprinse de oamenii care au locuit la Caraburun?

M.S.: Datele prelevate anul acesta sunt importante pentru că, adăugându-se la cele obţinute în trecut, permit unele studii cantitative care să stabilească aportul pescuitului la alimentaţia locuitorilor de la Caraburun, comparativ cu agricultura şi cu creşterea animalelor.

De ce sunt interesante studiile cantitative? Pentru că în cercetarea arheologică a sitului de la Caraburun s-a plecat de la ipoteza că populaţia care s-a instalat aici era foarte interesată de peştele din regiune şi că este o marcă distinctivă a grecilor de a consuma mult peşte şi de a fi interesat de acesta. Vom vedea deci dacă studiile cantitative vor fi în măsură să ne indice dacă pescuitul era o parte importantă a activităţii locuitorilor de aici.

Chiar dacă studiile cantitative sunt aproximative, este posibil metodologic să obţinem unele concluzii în privinţa însemnătăţii pescuitului. Foarte utilă va fi compararea rezultatelor de aici cu cele din Mediterana – o densitate ridicată a resturilor de peşte de aici ar putea indica importanţa crescută a pescuitului, dacă va fi cazul.

LaPunkt: Importanţa arheoichtiologiei este bine cunoscută şi recunoscută în sfera academică. Ce valoare adaugă însă arheoichtiologia în popularizarea cercetării arheologice către publicul larg, nespecialist? Pot cercetările de arheoichtiologie să stârnească suplimentar interesul publicului pentru arheologie?

M.S.: Ceea ce aduce nou arheoichtiologia este că ea leagă arheologia de peisajul antic şi de exploatarea mediului de către oamenii din vechime.

Astfel, arheoichtiologia este importantă pentru publicul larg pentru că, prin concluziile sale despre exploatarea mediului, se leagă de o problematică de mare actualitate şi astăzi, devreme ce multe specii de peşti au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie ca urmare a pescuitului excesiv sau a unor altor factori. Arheoichtiologia este în măsură să sensibilizeze marele public prin informaţiile pe care le aduce despre relaţia anticilor cu mediul.

Un alt obiect de studiu de care se ocupă şi arheoichtiologia şi care este de mare interes pentru public este reprezentat de felul în care oamenii se adaptează atunci când mediul natural se schimbă. Astăzi vorbim mult despre schimbările climatice, despre încălzirea globală şi publicul ar putea fi interesat despre cum s-au petrecut fenomene similare în trecut şi cum au răspuns atât peştii, cât şi oamenii la ele.

De exemplu, arheoichtiologia ne poate spune dacă speciile actuale, pescuite de oameni, erau mai mari sau mai mici în antichitate, în funcţie de disponibilitatea unor bune condiţii de regenerare.

În concluzie, cred că marele public trebuie şi este doritor să înţeleagă raporturile dintre om şi mediul înconjurător, cu atât mai mult cu cât cercetările de acest fel pot fi legate de problemele cu care ne confruntăm noi astăzi.