Interviu cu Alexandre Baralis, arheolog la Muzeul Luvru

LaPunkt: Amintiţi-le vă rog cititorilor noştri datele esenţiale ale proiectelor care au făcut posibilă reperarea şi cercetarea sitului de la Caraburun. Cum s-a ajuns la actualul proiect?

Alexandre Baralis (A.B.): Actualul proiect de cercetare, centrat pe situl de la Caraburun, reprezintă rezultatul şi continuarea firească a unui program ambiţios care a reunit între 2010 şi 2014 Universitatea din Aix-Marseille şi Institutele de Arheologie şi de Studii Sud-Est Europene ale Academiei Române, în vederea cercetării cetăţii antice Orgame (actualmente pe teritoriul com. Jurilovca, jud. Tulcea, la capul Dolojman), graţie unei finanţări acordate de Agenţia Naţională pentru Cercetare din Franţa (Agence Nationale de la Recherche – ANR). 20 de universităţi şi centre de cercetare, din 8 ţări, au fost asociate, prin specialiştii lor, acestui program. Miza lor era studiul teritoriului acestei cetăţi, fondată la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n. şi care este de altfel şi cetatea cu cele mai vechi urme de locuire grecească din întreg bazinul Mării Negre, păstrate până astăzi.

În consecinţă, ceea ce ne-am dorit a fost să identificăm care erau legăturile dintre această cetate şi teritoriul rural din imediata ei apropiere.  Am derulat deci o analiză pluridisciplinară, implicând chiar şi discipline conexe arheologiei, precum geomorfologia – care se ocupă cu modificările contextului geografic – şi palinologia – consacrată studiului polenului antic, conservat în straturile arheologice – pentru a reconstitui mediul înconjurător al coloniei greceşti în antichitate.

Am reuşit astfel să arătăm, în urma analizei carotelor geologice, că, mediul din jurul cetăţii Orgame era deja în mare parte lagunar şi separat de largul marin la momentul venirii primilor colonişti, contrar a ceea ce se credea înainte, că fondarea s-a făcut pe ţărmurile unui golf al mării.

În paralel, numeroasele periegheze şi săpături ne-au permis să acoperim întreaga peninsulă istorică la capătul căreia era aşezată Orgame. Împreună cu utilizarea metodelor inovative precum geoelectricitatea, care permite detectarea, prin intermediul rezistivităţii, a structurilor constructive de sub pământ, demersurile noastre au permis conturarea limitelor spaţiului urban, identificând în acelaşi timp şi limitele teritoriului cetăţii, de dimensiuni mai degrabă reduse de-a lungul istoriei aşezării, mai mici de 4 km în diametru.

Am decis atunci să privim mai departe de acest spaţiu pentru a înţelege contextul regional în care se dezvoltă Orgame şi în care cetatea şi-a ţesut numeroase legături de-a lungul timpului. Cercetările noastre au relevat existenţa la marginile imediate ale teritoriului a unei aşezări getice, la Zimbru, care pare să fie strâns legată economic de cetatea greacă, în vreme ce alte situri erau deja cunoscute în apropiere de teritoriul Orgamei, la Vişina şi Jurilovca.

LaPunkt: Deci să înţelegem că actualul proiect de cercetare a avut un important precursor în acest program ANR. Când a apărut însă situl de la Caraburun?

A.B.: Situl de la Caraburun a apărut tocmai în contextul completării inventarului locuirii din jurul cetăţii Orgame, cu aşezări precum cele de la Zimbru, Vişina şi Jurilovca.

Astfel, echipele noastre au avut la dispoziţie şi numeroase date culese de cercetătorii regiunii în deceniile precedente. De exemplu, Institutul de Studii Eco-Muzeale de la Tulcea realizase deja un prim inventar al tumulilor, iar harta arheologică regională menţiona numeroase situri reperate în timpul lucrărilor de infrastructură, săpăturilor arheologice de salvare sau pur şi simple în timpul perieghezelor.

Dorind să îmbogăţim aceste baze de date, am recurs la metoda foto-interpretării, care constă în analiza fotografiilor aeriene sau satelitare. Prin modificarea spectrului de culori sau a perspectivei, foto-interpretarea permite identificarea urmelor de amenajări antice, a drumurilor sau a tumulilor aplatizaţi de munca agricolă, adeseori de nereperat în peisajul modern.

Unul dintre siturile identificate cumula toate aceste caracteristici – este vorba chiar de situl de la Caraburun Atchik Suhat. Aflat la jumătatea distanţei dintre Orgame şi Histria, situl ocupă unul dintre capurile de pe ţărmurile meridionale ale lacului Goloviţa. Mai multe drumuri antice se întâlneau aici, în timp ce vestigiile unei necropole tumulare erau vizibile din fotografiile aeriene. Este posibil deci ca acest Caraburun să corespundă unei aşezări omonime studiate în 1952 de arheologul român Emil Condurachi, prin unele sondaje de diagnostic rămase inedite până astăzi.

Alexandre Baralis, coordonator al săpăturilor din partea Muzeului Luvru, şi Vasilica Lungu, coordonator din partea Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, înregistrând fotografic o situaţie arheologică. Asistă arheologul Gabriel Jugănaru

LaPunkt: Şi, în lumina tuturor acestor caracteristici, aţi valorificat situl din punct de vedere ştiinţific într-un nou proiect…

A.B.: Am început săpăturile încă într-o campanie din 2011, în cadrul programului ANR.

Cea de-a doua campanie, din 2015, s-a desfăşurat însă în cadrul actualului program de cercetare, centrat exclusiv pe acest sit, derulat în parteneriat de instituţia la care lucrez, Muzeul Luvru, şi de Institutele de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti şi de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, pe baza unei finanţări mixte acordate atât de Luvru, cât şi de programul Amidex-Med al Universităţii din Aix-Marseille.

Aceste cercetări s-au dovedit fructuoase, deoarece au demonstrat vechimea sitului, fondat în secolul al VI-lea î.e.n., precum şi existenţa unei istorii sinuoase, marcate de mai multe episoade de părăsire şi distrugere. Săpăturile au scos la lumină în acelaşi timp şi bogăţia structurilor destinate locuirii, care evoluează de la case construite din cărămizi de lut nears către o arhitectură mai complexă, unde mai multe tipuri de utilizare a chirpicului sunt atestate laolaltă, completând fundaţiile de piatră calcaroasă şi unde pentru acoperişuri sunt folosite deopotrivă ţiglele de tip corintian cu stuful tradiţional în regiune. Nu în ultimul rând, materialul ceramic descoperit oferă indicii clare către relaţiile strânse care leagă această aşezare de Ionia de Nord, în Asia Mică.

Campania din 2015 ne-a mai oferit ocazia de a utiliza metode inovative de cercetare, prin folosirea combinată a geomagnetismului şi a georadarului. Dacă ultima metodă radiografiază subsolul şi identifică structurile îngropate prin intermediul unui radar special, geomagnetismul funcţionează aproximativ la fel şi în acelaşi scop, cu excepţia notabilă că aici este pus în valoare magnetismul terestru. Aplicarea celor două metode a condus chiar la schiţarea unei prime hărţi a sitului, care a clarificat prezenţa unor importante structuri sub pământ, dintre care un frumos edificiu de epocă romană, din secolele II-III e.n. scos deja la lumină în secţiunea VI pe o suprafaţă de mai mult de 250 m².

Analizele minuţioase ale materialului atent colectat şi înregistrat permit reconstituirea vieţii şi istoriei locuitorilor antici de la Caraburun

LaPunkt: Ne-aţi spus deja care sunt unele dintre cele mai importante repere pentru acest sit, în ceea ce priveşte poziţionarea şi cronologia. Care ar fi în schimb principalele ipoteze cu privire la natura şi importanţa lui?

A.B.: Caraburun face parte din categoria relativ puţin studiată a aşezărilor coloniale secundare. Ele sunt situate împrejurul marilor colonii greceşti şi asigură prin prezenţa lor o reţea teritorială mai mult sau mai puţin întinsă. Până acum, doar Tariverde şi Nuntaşi, împrejurul Histriei, sau Vişina, în apropiere de Orgame, au fost obiectul unor săpături arheologice, fără ca statutul şi identitatea lor să obţină unanimitate în rândul cercetătorilor.

În pofida rolului ei secundar, aşezarea de la Caraburun pune în lumină o fază puţin cunoscută a istoriei greceşti în regiune: aceea a colonizării lagunelor Razim, Goloviţa şi Sinoe, unde mai multe aşezări getice înfloresc de asemenea în această perioadă.  Această convieţuire – paşnică sau nu – lasă să se întrevadă procese istorice şi sociale foarte complexe între diferitele populaţii, care au recurs fie la schimb, la amestec, la aculturaţie, fie, din contră, la respingere, la concurenţă şi la conflict.

Se adaugă ca lucruri interesante de cercetat motivele care i-au făcut pe greci să vină tocmai aici, într-un spaţiu atât de îndepărtat de patria lor de origine şi de Strâmtorile prin care au trecut. Şi, în sfârşit, care este statutul politic al acestei aşezări şi către cine privea ea – Orgame sau Histria?

Datele culese în 2011 şi în 2015, pe sit, la care se adaugă rezultatele complexe obţinute în cadrul mai larg al programului ANR, ne-au permis să răspundem deja parţial la unele dintre aceste întrebări despre un episod necunoscut şi chiar neaşteptat al colonizării greceşti.

Aceasta survine de fapt, aşa cum am mai spus, nu într-un mediu marin, ci într-unul lagunar şi în mare parte separat de marile întinderi marine. Suntem deci departe de factorii explicativi cel mai adesea invocaţi, cei ai comerţului sau ai teritoriului, care rămân secundari în cazul nostru, cel puţin pentru primele generaţii de colonişti.

În schimb, instalarea lor în jurul lagunelor a trebuit să ia în considerare o serie de constrângeri obiective, începând cu cea a existenţei comunităţilor locale. Acest obstacol poate explica de ce aşezările greceşti se concentrează în principal în jurul lacului Goloviţa şi al malurilor sudice ale Razimului, acolo unde aşezările litorale getice sunt mai puţin frecvente, în vreme ce la nord de Orgame, acolo unde comunităţile locale erau mai numeroase, grecii nu s-au aşezat.

În plus, comerţul între cele două populaţii se dovedeşte puţin dezvoltat în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VII-lea şi începutul secolului  al VI-lea î.e.n., aspect demonstrat şi de săpăturile pe care le-am derulat în 2012 pe situl getic vecin de la Călugăra. Iarăşi, gama speciilor de arbori utilizate la Caraburun rămâne îngustă şi demonstrează integrarea dificilă a acestui sit în reţelele regionale de schimburi. S-ar părea că cele două populaţii se observă de la distanţă, cu o oarecare neîncredere, la începutul convieţuirii şi pentru câteva decenii mai apoi.

LaPunkt: Nu există contacte între autohtoni şi nou veniţi?

A.B.: Totuşi, analizele paleozoologice făcute asupra oaselor de animale descoperite în timpul săpăturilor au scos la lumină prezenţa în sânul comunităţii de la Caraburun şi a unor elemente de populaţie cu practici alimentare specifice, negreceşti, caracterizate prin consumarea calului, a broaştei ţestoase, poate chiar şi a câinelui. Aceste analize completează descoperirile de ceramică locală getică de tip Halstatt sau de început al celei de-a doua epoci a fierului.

Astfel, Caraburun număra printre locuitori şi câteva persoane originare din comunităţile locale – getice, poate chiar scitice – venite să trăiască în mijlocul coloniştilor, posibil colonişti, neveste sau sclavi. Mobilitatea individuală exista deci, iar frontierele între diferitele populaţii nu erau totuşi total etanşe.

Nivel de dărâmătură, pus în evidenţă în interiorul unei locuinţe elenistice

LaPunkt: Care au fost principalele elemente de noutate aduse de campania din 2016, atât sub aspectul metodelor utilizate și specialiștilor cooptați, dar mai ales în ceea ce privește rezultatele obținute – structuri identificate și artefacte recuperate din săpătură?

A.B.: Campania din 2016 s-a dovedit cu adevărat bogată.

Ea a permis în primul rând studierea a două contexte arhaice foarte frumoase, două construcţii de secolul al VI-lea î.e.n, descoperite în secţiunile II şi IV. Cele două construcţii au formă ortogonală, sunt ridicate din pământ galben nears, protejate de un acoperiş de stuf ale cărui fragmente carbonizate au fost identificate în pământul care acoperă astăzi vestigiile edificiilor. Materialul arheologic asociat acestor contexte – boluri ioniene cu rosetă sau cu păsări – au permis mutarea şi mai înainte în timp a fondării localităţii, cu aproape o jumătate de secol, aproximativ între 600 şi 575 î.e.n. Descoperirile ceramice din acest an transformă Caraburun într-una dintre cele mai vechi aşezări greceşti secundare din Marea Neagră.

Mai multe niveluri de ocupare dintre prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n. sau din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. au redus durata fazei de abandon pe care o presupusesem înainte că ar fi avut loc în timpul epocii clasice. În sfârşit, sondajele făcute împrejurul sitului ne-au oferit date inedite despre teritoriul acestei aşezări: mă refer aici la mormântul de incineraţie primară din epoca romană identificat în ultimele zile ale campaniei.

De altfel, sosirea unor noi specialişti a permis colectarea unor date preţioase asupra factorilor colonizării. Rezultatele preliminare obţinute de Myriam Sternberg, specialistă în fauna piscicolă antică, arată că peştii lagunari, nu cei marini, sunt cei pe care îi căutau grecii în epoca arhaică. Aceşti peşti lagunari şi doar ei sunt cei pe care locuitorii de la Caraburun îi pescuiau în continuare, aproape 300 de ani mai târziu, în epoca elenistică, într-un moment când aşezarea aparţinea fără dubiu teritoriului Histriei. Mai multe greutăţi pentru năvoade, fabricate în special din piatră, la fel ca şi numeroase pietre de ascuţit, dovedesc importanţa acestei activităţi printre locuitorii Caraburunului.

Se pare deci că grecii, deja prezenţi începând cu anul 700 î.e.n. în Marea Marmara, au venit aici, la gurile Dunării, atraşi de abundenţa resurselor acvapiscicole ale diferitelor lagune din apropierea deltei. Resursele exploatate au fost diversificate abia mai târziu, după câteva generaţii, prin intermediul agriculturii şi comerţului.

Zilele de lucru pe sit sunt lungi. Deşi se înserează, Alexandre aleargă pentru a mai înregistra câteva adâncimi

LaPunkt: Care sunt pașii următori în continuarea cercetării și valorificării sitului de la Caraburun?

A.B.: Calitatea vestigiilor aduse la lumină în 2016 se dovedeşte a fi remarcabilă. Printre acestea, putem nota nivele de distrugere care au conservat intacte faţadele zidurilor din pământ galben, arse în timpul incendiului care le-a pus capăt funcţionării. Este păstrată în negativ foarte bine amprenta împletiturii de nuiele care susţinea chirpicul. Aceste elemente au justificat atenţia autorităţilor arheologice naţionale şi regionale, care au propus clasarea sitului drept monument de tip A, ca o recunoaştere directă a interesul istoric şi patrimonial pe care îl prezintă acest sit.

Această propunere onorantă de clasare, la care se adaugă o restructurare pozitivă a finanţării acordate de Muzeul Luvru deschide noi perspective de cercetare şi permite chiar schiţarea unor programe cu fonduri europene pentru punerea în valoare din punct de vedere turistic a sitului, prin deschiderea lui către public, ulterior unor lucrări de prezervare, conservare şi restaurare a vestigiilor, deocamdată foarte fragile. Chiar deschiderea unui muzeu în comuna cea mai învecinată, Baia, poate fi închipuită la acest moment.

Comuna Baia este de altfel aşezată în inima unei zone excepţionale prin istoria ei, care începe cu civilizaţia neolitică Hamangia (numele mai vechi al comunei Baia), trece prin faze de expansiune ale civilizaţiilor greacă şi romană şi ajunge până la schimburile de populaţie din modernitate.

Până atunci, Luvru planifică în 2019-2020, împreună cu Muzeul Ermitage şi, posibil cu British Museum, realizarea unei expoziţii itinerante, de la Sankt Petersburg la Paris, consacrată cetăţii greceşti Milet şi expansiunii ei coloniale deosebite din Mediterana şi din Marea Neagră.  Datele obţinute şi obiectele descoperite în cadrul lucrărilor de la Caraburun îşi vor găsi în această expoziţie locul lor binemeritat, fiind prezentate astfel publicului internaţional.