De multe ori, începuturile atrag atenția cercetătorilor datorită provocării de a scrie despre un subiect inedit care suprapune noutatea informației peste cea metodologică. Ne gândim la simpatia care apare peste timp, ca o legătură invizibilă, între pionierii faptei și aceia ai analizei acesteia. O simpatie care nu apare de la sine, ci ea se cere cultivată, căutată și, de ce nu, provocată.
Am putea crede că așa stau lucrurile atunci când ne referim la agitatul deceniu cuprins între înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, elaborarea Constituției de la 1866, aducerea în România a principelui domnitor Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pe de o parte, și instalarea la putere în 1876 a guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu, pe de alta. Ne-am înșela, fără îndoială. Istoriografia românească, exceptând cercetările începute de regretatul Grigore Chiriță, a trecut cu ușurință peste acest subiect, rezumat adesea în câteva rânduri circumstanțiale, scrise mai mult dintr-o obligație „cronologică”. Pentru a nu mai vorbi despre împărțirea categorică în „buni” și „răi”, adică liberali vs. conservatori, operată cu nonșalanță de istoriografia oficială în timpul regimului comunist, din considerente adesea personale legate de ascensiuni profesionale care utilizau condiționările ideologice.
Contradicția rămâne lesne de sesizat. Pe de o parte, stabilirea principiilor fundamentale care au făcut posibilă dezvoltarea sistemului monarhiei constituționale și, drept consecință, modernizarea societății românești între 1866 și 1918, iar pe de alta, dezinteresul specialiștilor. Ar merita urmărite, în viitor, cauzele care au determinat acest fenomen.
Cartea Silviei Marton analizează acest început într-un demers care pleacă de la pretextul „Republicii de la Ploiești” a zilei de 8 august 1870. Probabil un avantaj al autoarei este acela al neapartenenței la profesia de istoric. Specialistă a domeniului științelor politice, cu o temeinică cunoaștere a aparatului conceptual specific, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, Silvia Marton a reușit să se detașeze de părerile preconcepute care domină, chiar și astăzi, discursul public referitor la chestiunea așa zisei revoluții împotriva principelui domnitor Carol.
Probabil principala contribuție a autoarei trebuie reținută în sens metodologic.
În primul rând, sublinierea fermă, pe care o susținem hotărât, a necesității depășirii perspectivei caragialiene asupra României moderne. Dramaturgul Ion Luca Caragiale a pus în scenă cu mult talent literar o imagine asupra unei societăți românești care nu a existat decât parțial așa cum ne-o înfățișează el. Ce păcat că nu avem un scriitor la fel de talentat care să ne vorbească despre cealaltă Românie, una a reușitelor, a încrederii în funcționarea unor principii, a datoriei, a unor misiuni asumate. Caragiale ne vorbește doar despre corupție, balcanism, derizoriu, demagogie. O face nu doar cu talent și ironie, una transformată de multe ori în sarcasm, dar o face și în cunoștință de cauză. Datorită ambițiilor sale politice care l-au dus ca membru, de la liberali până la conservatori-democrați, prin toate partidele politice care i-au promis un fotoliu de deputat, ironicul publicist s-a transformat într-un cinic blazat. Cațavencu este chiar el, Caragiale. Stabilirea în Germania a marcat nu doar respingerea unui model de viață, așa cum încearcă să acrediteze ideea prin corespondența sa, ci și asumarea unui eșec politic personal marcat de nereușita construirii unei cariere în sfera publică.
În al doilea rând, autoarea analizează de fapt nu doar momentul punctual al „revoluției” de la Ploiești, ci întregul deceniu jalonat de 1866 și 1876. Perioada respectivă a fost una decisivă, deoarece a avut rolul de a stabiliza sistemul instituțional pe baza Constituției de la 1866 și a arătat principalilor actori politici, Carol și liderii de nuanță liberală sau conservatoare, nu doar avantajele dar și limitele sistemului. În special liberalii radicali din jurul lui Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, poate cel mai omogen și bine organizat grup politic, erau seduși de modelul teoretic al unei democrații depline, un model teoretizat în spațiul occidental încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar neexistent în practică în forma sa absolută nicăieri în Europa la jumătatea secolului al XIX-lea. Acest grup politic s-a dovedit deosebit de activ în împrejurările revoluției de la 1848, în acelea care au avut ca obiectiv dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor și tot ei s-au aflat la baza coaliției, denumită de propaganda oficială cuzistă „monstruoasă”, care l-a înlăturat pe domnitor, căruia i-au imputat regimul autoritar instaurat după lovitura de stat din 1864.
După 11 februarie 1866, liberalii radicali controlau, în sfârșit, puterea. Dorința lor era aceea de a pune în practică modelul politic pentru care luptaseră. Rezultatul a fost unul dezastruos. În absența unui corp civic, educat din punct de vedere politic, atent la nuanțele ideologice, elita s-a pus într-o situație de izolare față de corpul electoral. Instabilitatea politică față de care principele Carol s-a dovedit foarte critic a durat un deceniu, iar momentul Republicii de la Ploiești a fost doar un episod, poate cel mai dramatic, nu atât prin desfășurarea sa de vodevil, cât prin urmările sale.
Momentul 8 august 1870 a marcat de fapt maturizarea politică nu doar a liberalilor radicali, cât a întregii elite angrenate în exercițiul confruntărilor politice. Ironia a făcut ca cei care și-au asumat rolul practic al modificării sistemului electoral, și deci al stabilizării situației, să fie conservatorii, prin guvernul condus de Lascăr Catargiu, și nu liberalii. Eșecul „Republicii de la Ploiești” a însemnat pe termen lung victoria monarhiei constituționale și, așa cum spune Silvia Marton, a parlamentarismului în România.
Nu în ultimul rând, cartea despre care vorbim mai are un merit. Readuce în discuție, după o lungă și nemeritată uitare în ultimii douăzeci și cinci de ani, subiectele de istorie politică. Să sperăm ca acest început va fi urmat.
*Silvia Marton, „Republica de la Ploiești” și începuturile parlamentarismului în România, București, Humanitas, 2016”
