Ion C. Brătianu : vieţile de dincolo de bronzul statuii

Până la 1948, în momentul în care democraţia populară a hotărât să -şi impună, prin demolare, ponegrire, crimă şi uitare, propriul panteon naţional, Ion. C. Brătianu a fost o statuie. Majestatea sa era imortalizată în monumente, memoria sa era dusă mai departe de aşezămintele care îi purtau numele. Brătrianu era, de la fine de veac XIX, un centru al canonului naţional, o efigie în jurul căreia se articula întregul imaginar al regenerării naţionale. Amici şi inamici,cu toţii omagiau în destinul său o întruchipare a energiei naţionale: România modernă se ivea din munca de prometeu a generaţiei pe care Brătianu o ipostazia.
Monumentul_I.C.Bratianu-Bucuresti

Lectura lui E. Lovinescu din “Istoria civilizaţiei române moderne”,gândită ca o replică la atacul “reacţionar”, stabileşte centralitatea lui Brătianu în acest sistem ideologic al progresului. Lovinescu elogiază în acţiunea lui Brătianu virtuţile pe care detractorii i le-au negat. Ceea ce Brătianu durează, prin faptele sale, este România burgheză din care Lovinescu însuşi face parte. În constrast cu mesianismul ruralizant al lui Kogălniceanu sau cu radicalismul profetic al lui Rosetti, Brătianu este ziditorul ,întemeietorul, începutul. Din acest punct al genezei, România însăşi există cu adevărat. Brătianu al lui Lovinescu este statuia ce veghează asupra României progresului, proprietăţii şi burgheziei avântate. Din acel ev al frământărilor, Lovinescu nu reţine naivitatea stilului, ci vocaţia construcţiei. Paşoptismul se transformă în materie fecundă, o dată cu Brătianu şi cu geniul său.

Din această statuie, comunismul nu a lăsat decât ruinele dezolate ale devastării. Diabolizat şi criticat, acuzat de a fi trădat anul 1848, de a fi sacrificat idealuri pe altare mercantile, de a fi fost un stâlp al regimului burghezo- moşieresc, Brătianu este eclipsat de cei care pot fi salvaţi de acest nou timp al libertăţii populare. Brătianu nu va va avea niciodată parte de elogiile care i se rezervă lui Bălcescu: el nu este martir, ci doar un politician ce îşi trădează poporul, sprijinind opresiunea burgheză. La centenarul independenţei, naraţiunile cinematografice oficiale recuperează prezenţa sa. În acest ceas aniversar, o rază de lumină atinge, trecător, vestigiile unei statui care a fost. Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată, Brătianu nu poate fi decât un marginal.

Un erou al timpului său

Dincolo de aceste avataruri ale posterităţii, Brătianu se cere redat epocii sale. În cariera şi în identitatea sa intelectuală se află înscrise semnele unui timp. Longevitatea sa remarcabilă obligă la adaptări şi reinventări: pragmatismul autocratic înlocuieşte avântul carbonar, autoritarismul etatizant este alternativa la libertatea individuală.Dincolo de statuie se poate întrevedea succesiunea de identităţi acoperind o jumătate de secol de conspiraţii şi proiecte regenerative.

Ion. C. Brătianu împarte cu fratele său, infatigabilul carbonar Dumitru, un gust al conspiraţiei şi al iacobinismului. Înainte de a deveni un om al ordinii, Brătianu este parte din acest continent de conjuraţii şi de scenarii utopice. Asemenea lui Rosetti, Brătianu este educat în acest spirit avântat al revoluţiei. Ucenicia fraţilor Brătianu, aşa cum nota Mihai Dim. Sturdza în dicţionarul său genealogic, este o ucenicie europeană. În Parisul în care se află student, Brătianu întâlneşte imaginea unui viitor al ridicărilor sociale şi naţionale. Lupta de clasă şi lupta naţională, iată dominantele continentale: Brătianu este martor şi actor în această dramă.

Reputaţia de carbonar şi de iacobin se construieşte acum, în anii din preajma lui 1848. Apelurile lui Brătianu se îndreaptă spre pătura urbană al cărei potenţial radical este exploatat, ca un berbece cu care se dă asaltul împotriva “ reacţiunii”. Brătianu şi Rosetti sunt dualitatea ce fascinează şi îndrumă pe orăşeni. Organizator neobosit , Brătianu mizează pe energia societăţilor secrete şi ridicărilor populare. Identitatea sa este una revoluţionară. Cei care se opun acestui marş al progresului sunt stigmatizaţi şi combătuţi. Ca mai toţi paşoptiştii munteni, Brătianu este un amestec de exaltare retorică şi de pragmatism sectar.

Viaţa emigrantului este similară în aventuri şi idei cu aceea a lui Bălcescu sau Rosetti. Fără a fi atât de prezent în cercurile mazziniene precum Dumitru, Ion C. Brătianu este locuit, la rândul său, de această fantasmă a viitorului republican şi naţional. Umanitatea este o sumă de patrii; unitatea în diversitate este idealul spre care se tinde în acest spaţiu al exilului european. Conjuratul Brătianu trăieşte periculos, aşa cun peripeţiile din cazul atentatului lui Orsini împotriva lui Napoleon al III-lea o indică, dramatic. Solidaritatea liberalilor radicali se întăreşte, în acest cuptor al emigraţiei revoluţionare.

Statuia şi umbrele

Şi dacă anii de până la 1857 sunt cei ai revoluţiei şi ai uceniciei, viaţa care urmează este aceea a omului de stat. Ceea ce îl distinge pe Brătianu, în acest peisaj politic volatil, este dominaţia pe care o exercită asupra unui grup. Fidelitatea unui Eugeniu Carada este simbolică. Cercul “ roşilor” este animat de spiritul solidarităţii conspiratoriale. Şi chiar dacă revoluţia şi republica par îndepărtate, ceva din acea tulburare paşoptistă se simte în opţiunile sale. Om al Unirii, Brătianu este şi un om al lui 1866. Detronarea lui Cuza este o etapă din acest parcurs ce duce la îndeplinire scenariul indicat la 1857. Prinţul Carol este piesa ce încoronează noua Românie.

Brătianu- politicianul este în centrul acestui univers ce se modelează şi se remodelează. Politica nu este un joc de salon, ci o confruntare cu inamicii “reacţionari”, o cale de accedere spre putere. Umanitarismul generos al lui 1848 este înlocuit de tendinţele antisemite. Egalitatea în drepturi, indicată in Proclamaţia de la Islaz, este refuzată,la 1866, ca şi la 1879.

Prima ipostază este aceea a radicalului. Sub guvernările C. A. Cretzulescu, Ştefan şi Nicolae Golescu, Brătianu este actorul ce domină, alături de Rosetti, gruparea munteană. El este neobosit şi temeritatea oratorică şi organizatorică a anilor de la 1848 se retrezeşte acum. Cluburile radicale sunt înfiinţate,ca o reţea para-masonică şi sectară, destinată să asigure controlul şi mobilizarea maselor. Fără a fi premier, Brătianu este cel care strânge în jurul său pe fideli. Apelurile sale sunt la drepturi şi libertăţi, la memoria paşoptismului şi la combatarea “ reacţiunii”. Brătianu este politicianul ce visează la naşterea României independente prin alianţe cu balcanicii şi cu maghiarii. Tratativele şi acţiunile sale evocă precedentele emigraţiei. Apropiat de Prusia şi de Rusia, inamice ale status quo-ului, Brătianu redevine, în cercurile de la Paris, conspiratorul de la 1853. El pare să conducă o mişcare care uneşte vocaţia emancipării statale româneşti şi solidaritatea vechilor combatanţi. Teritoriul României este spaţiul de azil pentru garibaldienii şi mazzinieni. Călătoriile lui Eugeniu Carada sunt semnul acestei febrilităţi hrănite din ethosul carbonar. Visele lui Brătianu sunt nemăsurate, în această primă vârstă- el aspiră să edifice o burghezie naţională, iar alianţa cu antisemiţii moldoveni este parte din preţul plătit spre a asigura pătrunderea liberală dincolo de Milcov. Pentru moldovenii moderaţi, Brătianu este un revoluţionar despotic, ce striveşte orice formă de opoziţie, cu gândul la dominaţia totală. Controlul alegerilor prin “ influenţa morală” este exerciţiul clasic de ingerinţă a puterii executive, motivată prin suveranitatea poporului.

De această primă vârstă a lui Brătianu ţine şi resurecţia republicanismului, resurecţie survenită pe fundalul îndepărtării de Carol I. Candiano-Popescu ploieşteanul este unul dintre fidelii săi, în vreme ce profesiunea de credinţă anti-dinastică reapare, ca o manieră de a avertiza pe suveran asupra pericolelor la care se expune. Trinitatea Carada / Brătianu/ Rosetti este mai activă ca niciodată. Războiul franco- prusian catalizează pasiunile, dând naştere şi Republicii de la Ploieşti.

Guvernarea conservatoare a lui Lascăr Catargiu este traversarea deşertului din care se iveşte plămada ultimului Brătianu. De această dată, cabinetele sunt conduse cu mână sigură de cel care va domni doisprezece ani. Strategia recursului la patronajul simbolic al vechilor liberali ( familia Goleştilor ) este abandonat- fondarea PNL la 1875 înseamnă organizarea unui vehicol pe dualitatea Brătianu/ Rosetti. Liberalii radicali reuşesc să domine şi să absoarbă celelalte familii politice rupte din trunchiul paşoptist.

De la 1876 la 1888, Brătianu ilustrează metamorfoza carbonarului în omul de stat autocrat- modelul de care poate fi apropiat acest al doilea Brătianu este, inevitabil, Bismarck. Agitaţia retorică este suspendată, în favoarea organizării puterii şi modelării statului. Exercitarea puterii implică renunţarea la himerele anului 1848. Parteneteriatul regăsit cu Carol I îl conduce la Brătianu la Independenţă şi la proclamarea Regatului. După un deceniu, maşinăria PNL se rafinează şi consolidarea monopolului politic este vizibilă. Pragmatismul cinic al lui Brătianu cel de la senectute este proba convertirii politice. Nimeni nu este de neînlocuit în afara sa. Kogălniceanu este îndepărtat, Dumitru, fratele său, devine un inamic redutabil, Rosetti se desparte de el în contextul revizuirii constituţionale. Misiunea sa este aceea de a clădi instituţii, pe temeliile PNL. Banca Naţională este doar una dintre acestea. Protecţionismul este formula prin care progresul poate fi atins. Imaginarul liberal este modelat de sintagma “prin noi înşine”. Brătianu se zideşte în mit.

Din aceste elemente se clădeşte materia statuii pe care i-o ridică posteritatea. România are nevoie de un panteon. Iar Brătianu este aşezat aici, venerat, invocat. Autoritarismul lungilor ani de guvernare şi clientelismul toxic sunt ignorate,în numele mitificării patriotice. Guvernarea de după 1881 este imaginea acestui brătienism ce mizează pe dezbinarea opoziţiei şi pe exerciţiul autocratic al puterii. Acest ultim Brătianu ilustrează paradoxul paşoptist, identificabil şi la Kogălniceanu, omul de la 2 mai 1864: după generozitatea idealurilor urmează reflexele autoritare. Naţiunea este ghidată brutal, prin violarea libertăţilor publice. Orbirea puterii îl atinge pe Brătianu. Conspiratorul a lăsat locul Vizirului. Omul de la 1848 are conduita unui Bismarck sau Crispi român.

Ca şi la Kogălniceanu, Ghica, Rosetti sau Kogălniceanu,longevitatea carierei sale se suprapune peste accelerarea istoriei. Viaţa lui Ion C. Brătianu este o succesiune de destine, fiecare dintre aceste episoade proiectând-şi propria sa efigie. Unitatea lui Brătianu se cere recuperată din juxtapunerea acestor fotografii îndepărtate, ca într-un puzzle. Brătianu este, rând pe rând, ofiţerul din armata naţională, studentul radical de la Paris, tribunul de la 1848, exilatul mazzinian, liberalul intratabil şi sectar din epoca Unirii, a lui Cuza şi a primilor ani de domnie ai lui Carol I şi omul de stat ce conduce statul un deceniu, dominator şi autocratic. Toate acestea împreună înseamnă Ion C. Brătianu. Dincolo de bronzul statuii palpită inimile vieţilor sale.

Un comentariu

  1. dusan crstici says:

    Minunat inceput de articol! O caracterizare perfecta a primului tempo al ocupatiei comuniste. In rest, o temeinica sinteza a pragmatismului politic dus la extrem. Pe cat de atragatot este textul prin bogatia epitetelor, prin echilibrul ritmat al frazelor, pe atat de trist este continutul, evocator al unui politicianism feroce si de rau augur, ce confirma avertismentul profetic al lui Barbu Catargiu. Desertul liberalilor rosii a fost oaza de normalitate a tarii! Divinitatea a decis ca cel mai important si tragic mesaj din decembrie ’89, „De Craciun ne-am luat ratia de libertate!”, sa fie scris pe locul statuii ridicate de geniul din Toulouse Antonin Mercie, geniului politicii conservatoare de cea mai pura sorginte, Lascar Catargiu. Cu drag, „La multi ani”, pentru 13 mai, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *