Oceanul istoriei sau exilul paşoptist

În 1948, atunci când emigraţia democratică românească începea să–şi constituie propria sa reţea de instituţii de instituţii care să fie oglindirea patriei pierdute, exilul paşoptist acţiona ca reperul istoric inevitabil. După un secol, o altă generaţie de români era obligată, de aceeaşi putere opresivă rusă, acum travestită sovietic, să abandoneze solul natal. Pentru unii, speranţa părea să fie dominantă: şi de această dată, întoarcerea acasă avea să fie posibilă, în spaţiul unui deceniu,poate, la fel cum, în epoca de după 1848, pribegia lua sfârşit în epoca Adunărilor ad- hoc. Dar nimic dintre toate acestea nu se va împlini. Exilul democratic românesc va dura o jumătate de veac, iar anii ceauşismului sunt cei ai agoniei. Destinderea, căutarea cooperării cu Estul şi cu RSR domină agenda diplomatică. Doar în anii din urmă ai lui Nicolae Ceauşescu Occidentul redescoperea vocaţia de luciditate critică a emigraţiei noastre. Biografia exilului postbelic este, privind în urmă, una amară: pentru Ion Raţiu şi cei asemeni lui, intoarcerea acasă este debutul ostracizării feseniste.

Paşoptiştii sunt o comunitate de spirite binecuvântată de divinitatea istoriei. Lunga paranteză biografică se încheie în anii Adunărilor ad – hoc. Mulţi dintre exilaţi revin în patrie spre a fi parlamentari, miniştri, ambasadori. România la care au visat în exil se edifică prin acţiunile lor.

Protectoratul rus se sfărâmă, Occidentul protejează , în fine, Gurile Dunării şi naţiunea care le este santinelă. Regenerarea are loc, sub semnul promisiunilor adeseori trădate ale lui 1848. Dar emigraţia paşoptistă lasă în urma ei un timbru şi o memorie culturală. Ea este prima noastră generaţie ce are experienţa traumatică a îndepărtării, ea este prima generaţie de moderni care gustă din această cupă a expatrierii, revoluţiei şi nostalgiei. Ei sunt călători, profeţi, luptători, conspiratori, adunaţi şi despărţiţi de solidarităţi şi de intrigi. Epopeea lor este una romantică.

Patria şi umanitatea

Îi datorăm lui Dimitrie Bolintineanu, el însuşi emigrat vreme de aproape un deceniu, poemul epic ce transcrie această condiţie originară a exilului şi a călătoriilor- inspirat de modelul byronian al lui “ Childe Harold”, “ Conrad “ este suita de instantanee monumentale şi sentimentale pe care Orientul şi Grecia le înfăţişează tânărului român. “ Levantul” lui Mircea Cărtărescu retopeşte alchimic această tradiţie naivă în athanorul postmodern. Dar din “ Conrad” rămâne, aşa cum nota Mihai Zamfir, un sunet al poeziei, o revelaţie a piesajelor şi o cronică a alienării.

Romantici, mai mult mai mai puţin eclectici, paşoptiştii înfruntă exilul diferit, în contexte modelate de radicalismul propriilor opţiuni şi de natura regimului politic din patria lor. Pentru moldoveni, emigraţia este o afacere pasageră. Moderaţia lor şi a a conducătorului Moldovei de după căderea lui Mihail Sturdza face ca reîntoarcerea acasă să fie lesnicioasă şi netraumatică. Lupta pentru unire şi libertăţi este dusă de Kogălniceanu sau de Alecsandri din Moldova, acolo unde climatul este îngăduitor şi domnia binevoitoare.

Pentru valahi, încercarea romantică a revoluţiei este anticamera exilului care va dura aproape un deceniu. Pentru Barbu Ştirbey şi puterile autocrate care îl sprijină, Rusia sau Austria, muntenii sunt inamici periculoşi, a căror revenire ar zdruncina ordinea regimului. Drama lui Bălcescu intră în mit. Moartea departe de ţară întruchipează această imposibilă reconciliere. La Paris sau în Turcia, muntenii sunt o reunire de temperamente arzătoare, măcinaţi fiind de polemici. Discordiile din emigraţie sunt prelungirea discordiilor din patrie. Sectarismul muntean, care va trece şi în politica de după 1857, este evident de acum .Radicalii din jurul lui Rosetti şi Brătianu sunt mefienţi în raport de Bălcescu şi de Golescu-Negru. Antipatiile faţă de cercul lui Heliade sunt mai vii ca oricând.

Unicitatea paşoptistă munteană este dată de acest tumult al experienţei şi al istoriei. Paşoptiştii aşezaţi în Vestul Europei au o existenţă accidentată şi aventuroasă. Ei seamană, prin profil şi natura lor suspectă, cu Mazzini, Bakunin sau Marx însuşi. Ostilitatea lor în raport cu ordinea autocratică îi face suspecţi, în mod previzibil. Arestarea lui Ion C. Brătianu în contextul atentatului lui Orsini împotriva lui Napoleon al III-lea intăreşte legenda neagră pe care o ţese “reacţiunea’. “Roşii “ sunt carbonari intratabili, firi dedate intrigii şi subversiunii.

În anii în care încremenirea politică pare definitivă, înainte de Războiul Crimeii, exilul înseamnă, pentru munteni, un interval al luptei, al agitaţiei , al propagandei şi al profetismului. Dumitru şi Ion C. Brătianu, Rosetti şi Bălcescu, fiecare în felul lor, sunt preoţii acestei credinţe seculare în revoluţie în focul ei sacru. Apelurile din revistele emigraţiei sunt pline de patetism. Ele au tonul şi dicţiunea pe care satira lui Caragiale le va arunca în ridicol. Dar ora este a mobilizării şi a pasiunii. Naţiunea trebuie îmbărbătată. “Manualul bunului român” al lui Bălcescu este un catehism în care republicanisnul francez are inflexiuni iacobine. În emigraţie fiind, paşoptiştii participă la elaborarea planurilor care sunt menite să cimenteze federaţii de naţiuni,pe ruine de imperii. Polonezii sunt mediatori în conflictele cu maghiarii. Viziunea mazziniană reconciliază contrariile: o dată autocraţia eliminată, tensiunile dintre popoli dispar, organic.

Sacrificiile nu sunt doar retorice. Pentru Goleşti, ele înseamnă ruinarea averii părinteşti. Pentru Bălcescu, înseamnă moartea, pe sol italian. Pentru pictorul Constantin Daniel Rosenthal, închisoarea austriacă este mormântul său-un gest romantic şi byronian de solidaritate cu România pe care o pictează sub chipul Mariei Rosetti.200px-Revolutionary_Romania_by_C_D_Rosenthal

Un portret al schimbării

Niciodată paşoptiştii munteni nu vor mai atinge această fraternitate umanitară, niciodată ei nu vor mai vibra la chemarea libertăţilor destinate tuturor. Antisemitismul de după revenirea în patrie contrastează , dramatic, cu vibraţia de acum. Templul umanităţii îi cuprinde în exil şi pe români,în armonie cu celelalte popoare. Peste decenii, emanciparea naţională implică discordii şi rivalităţi. Ungurii aleg Compromisul de la 1867, iar românii intăresc statul lor naţional, definind cetăţenia pe temei confesional, cu excluderea evreilor. Este un drum al schimbărilor şi al prefacerilor, un drum care maturizează, dar şi mutilează fibra atâtora dintre ei.

Războiul Crimeii este ieşirea din acest labirint romantic de conspiraţii şi de elan internaţionalist. Opţiunea exilului devine una diplomatică şi pragmatică. Ora conjuraţiilor a trecut.Timpul persuasiunii şi al apelului la marile puteri a sosit. Exilul muntean are o energie infatigabilă- agitaţia sa contribuie la emulaţia ce anunţă naşterea Principatelor Unite. Exilaţii se pot întoarce,spre a mobiliza pe cei ce îi venerează, cu amintirea lui 1848 în minte. Ion C. Brătianu sau Rosetti sunt icoanele la care se închină orăşenii din Bucureşti şi din Valahia.Contingentul urban este încadrat, atent.

Pentru alţii, revenirea din exil este preludiul înstrăinării şi al excentricităţii.Profetul Heliade nu mai are, după 1858, timbrul de părinte al naţiunii. În anii de emigraţie,aşa cum observă Mihai Zamfir şi Paul Cornea, o mutaţie de fizionomie şi de identitate îl schimbă pe Heliade în intelectualul ce pare desprins din sectele lui saint-simoniene sau fourieriste. Exegezele lui D. Popovici au relevat acest sol al mesianismului. Ambiţia lui este de a educa şi de a deschide drumuri, dincolo de grandilocvenţă şi de ridicol.

Exilul paşoptist este un romanul care aşteaptă să fie scris. Oceanul pe care îl parcurg romanticii în emigraţie este învolburat şi revoluţionar. Traversarea sa este o iniţiere. Lungul deceniu de expatriere este o încercare a destinului şi o suită de vămi confruntate, eroic şi grandilocvent.

Un comentariu

  1. dusan crstici says:

    Minunata sinteza a minunatelor articole despre corifeii pasoptismului romanesc! Pentru marii proprietari funciari din principate, occidentul nu a gasit o partitura in apararea gurilor Dunarii! De frica liturghiei in slavona stramoseasca a acestor distinse familii ,litutghie ce trebuia sa rasune in toata splendoarea ei divina in Sfanta Sofia din Constantinopole, a preferat carnagiul din Crimeea. Divinitatea i-a iertat si a trimis-o in iadul bosforian din Scutari pe minunata Florence Nightingale in chip de inger salvator al ranitilor din Crimeea, respectiv a tuturor viitorilor bolnavi spitalizati! Ce bine este sa ai parinti din nobilimea britanica si sa te nasti la Florenta, in epicentrul Renasterii italiene!
    Cu deosebita consideratie admirativa, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *