Interviu Petre M. IANCU: Bolile Vestului şi remediile posibile

 

Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Petre M. IANCU.

Aţi construit într-un text destul de recent, un contrast care, schimbînd ceea ce este de schimbat, ne poate fi foarte util pentru tematica acestui dialog. Atunci aţi vorbit despre „România mea” pe care aţi pus-o într-o opoziţie destul de evidentă cu „România lor”; invitînd, totodată, la a gîndi şi a contrui împreună o „Românie a noastră”. Dacă extrapolăm acest contrast – care şi cum ar fi „lumea civilizată” / civilizaţia occidentală a dumneavoastră şi ce se întîmplă cu ea, la întîlnirea cu oameni care vin din alte lumi şi din alte sisteme axiologice?

-„Nihil sine deo”, m-a fascinat, amuzat şi uimit deviza Casei Regale Româneşti. Am admirat-o, căci într-o lume care, de la est la vest, s-a străduit, cu preţul unor hecatombe, să materializeze ideea nietzscheiana cu privire la prezumtiva „moarte” a lui Dumnezeu, pare un principiu de acţiune salvator. M-a amuzat şi uimit absurditatea ideii pe care o implică, de a concepe că ar putea exista ceva fără de Dumnezeu, căci, dacă tot credem, cum să ne putem imagina nimicul complet vidat de El, o lume în care să nu fie, măcar indirect, pretutindeni, sau acţiuni din care să lipsească orice urmă a Divinului? Ei bine, Occidentul, un tărâm binecuvîntat al demnităţii umane, al egalităţii în faţa legii, al libertăţii individuale, civice şi politice, al împuternicirii omului, prin respectul faţă de drepturile lui fundamentale, al respectului faţă de alteritate, al ştiinţei autentice şi al progresului real, nu mimat, virtuţi din cauza cărora continuă să fie luat cu asalt de mase enorme de oameni, a devenit un spaţiu irecognoscibil schimbat. Nu mai e de mult ceea ce s-a înţeles vreme îndelungată prin conceptul romantic şi spenglerian de „Abendland”. Şi nici universul democraţiilor liberale, al pluralismului, al libertăţii presei, al legii pentru toti nu mai e atât de incontestabil precum a fost. Se transformă tot mai mult în altceva. E un spaţiu din care libertatea şi liberalismul par pe punctul de a fi considerate, vai, dispensabile şi pernicioase. Odată cu ele se sfrijeşte cultura şi e evacuat temeiul veritabil al etosului occidental, care este Dumnezeu, nu în ultimul rînd Cel al Bibliei ebraice, hotărît să-şi elibereze poporul din robie, şi prin el omenirea, un Creator ferm decis să-şi asume propriile legi prin care încearcă să izbăvească şi să desăvîrşească întreaga Sa creaţie, să-i confere şansa, capacitatea şi demnitatea unui dialog cu El. Or, în Occident a devenit tot mai greu, mai nefiresc şi jenant să aminteşti de El în chip pozitiv. În vidul creat şi favorizat de versantul negativ al pluralismului şi libertăţii, s-au instalat formele fără fond, extremisme, populisme şi antisemitism, la a căror origine sunt narcisismul, invidia şi trufia. Au apărut o specie de ateism agresiv, precum şi, prin import, un teism stupid şi fundamentalist, nu mai puţin isteric şi neghiob, alături de varii forme de colectivism virulent antiliberal, cot la cot cu o generozitate bon marche, făţarnică, iscând autoflagelare excesivă, toleranţa faţă de intoleranţă şi corectitudine politică.

VEST, EST, CRIZĂ

Impunându-se, în răstimpul ultimului secol, utila neutralitate religioasă a statului, dar şi capcana relativismului, a multiculturalismului ridicat la rang de dogmă şi a corectitudinii politice transformate în ideologie, Occidentul nu mai poate fi catalogat, de mult, fără ample rezerve, drept creştin. Fapt probat de episodul eşecului tentativelor de a se include invocarea numelui Divin în preambulul proiectului de Constituţie europeană. Or, acest eşec e în multe privinţe edificator. El documentează că, odată cu deschiderea societăţii, cu progresul pluralismului şi modificările demografice s-a produs şi o mutaţie culturală şi axiologică majoră. Nu putea să nu fie una problematică. Fiindcă solicitata evacuare a lui Dumnezeu din cetate, reclamată de această mutaţie, a văduvit construcţia unională de recursul la o instanţă morală supremă, una superioară omului şi statelor, şi deci la şansa unei paveze antitotalitare, situate la adăpost de carenţele şi neajunsurile etice ale omului şi societăţilor. John Locke, pe a cărui filosofie s-a construit Occidentul ca spaţiu al libertăţii, îi excludea pe necredincioşi din sfera încrederii necesare unei constructii în comun întrucat nu s-ar putea avea încredere, potrivit lui, în jurămîntul lor. Iar din cărţile lui Dostoievski ştim că transformarea omului în măsura tuturor lucrurilor, în spaţiul vidat de divin, deschide invariabil poarta către arbitrariu, decrepitudine şi crimă, către răul moral, iar apoi spre cel politic.

Petre M. Iancu banner

Dar, pentru că m-aţi întrebat de Occidentul meu: altfel arată Occidentul meu. Pentru mine e o aproximaţie a ceea ce, eliminându-i-se bolile, hibele şi carenţele, aş cota ca spaşiul-timp din vecinătatea unui soi de rai pămîntesc. Totuşi, complexitatea noţiunii de Occident, stîrnind lesne controverse intense dacă e utilizată fără ample clarificări prealabile se extinde şi asupra „Apusului meu”. El include, cel putin din anii 90 încoace, părţi largi din fosta Europă comunizată. Sunt ţinuturi integrate, deocamdată parţial şi imperfect, tocmai graţie deschiderii fostului Abendland spenglerian, care, dimpreună cu progresiva lui tehnologizare, depopulare, decreştinare şi deznaţionalizare, au permis nu numai imigraţia musulmană, ci şi cooptarea unor regiuni răsăritene, creştin-ortodoxe. În fine, oricum l-am defini, sigur este că Occidentul, al meu, al tău, al nostru, e sub atac. Spre a se înţelege cum anume se articulează agresiunea la care e supus e bine să ne revizuim concepţia despre el, adesea, nu în ultimul rând în România, tributară încă unui romantism din toate punctele de vedere caduc.

Apropo de Romania. Vă întrerup aici pentru a ne opri şi asupra concepţiilor curente româneşti ale conceptului şi ale raportării la aderarea la UE şi NATO. Cum s-au dezvoltat poziţiile şi atitudinile româneşti suscitate, în sens larg, de integrarea occidentală?

Aş califica-o ca o poveste a iluziilor şi erorilor fericite, dar şi a afinităţilor elective. Cu hopuri şi reculuri, dar, pînă la urmă şi prin consens naţional, românii au adoptat din a doua jumătate a secolului XIX încoace, confirmând-o şi validând-o apoi, în timpul primului război mondial, apoi după cel de-al doilea, precum şi, în fine, după cataclismul fascist şi comunist, decizia salutară de a purcede cu arme şi bagaje spre vest. De a recuza perpetuarea izolării transilvano-moldo-valahe, care a fost strategia medievală a neamului în primul său mileniu, precum şi orice ofertă de integrare sub „aripa” Rusiei, a cărei cizmă, ceva mai delicat pingelită decît în trecut, continuă s-o simtă dureros, pe grumaz, destui români, de pildă în Republica Moldova. Latinitatea a jucat cu siguranţă un rol deloc neglijabil şi, aş spune salvator, în procesul adoptării deciziei occidentalizării. După 1989 integrarea în ceea ce s-a numit, oarecum nebulos, „structurile euro-atlantice” s-a produs din varii motive. Au contat nu în ultimul rînd cele economice, hipertrofiate în mentalul colectiv în reacţie firească la sărăcia lucie din ceauşism şi sub impulsul unei oligarhii sătule de izolarea autoimpusă din epoca naţional-comunistă, ca şi de cea provocată de reacţia de oroare a vestului la tentativa  iliescistă de prelungire la calendele greceşti, de pildă prin barbaria mineriadelor, a tranziţiei de la „postcomunism original” la democraţie veritabilă. Dar integrarea nu s-a produs de nicio o parte în cunoştiinţă de cauză, ci sub imperiul iluziilor şi necunoaşterii mutuale. În vest a dominat superbia dezinteresului şi insuficienta cunoaştere a ororilor şi supliciilor comuniste. În est s-au lăţit ignoranţa şi memoria selectivă, măturînd sub preş complicitatea proprie la Holocaust. Întrucît democraţie n-a fost, nici dezbatere veritabilă nu putea fi. Românii s-au îndreptat orbeşte spre vest şi ceea ce au crezut că e un paradis terestru, unul creştin, evident,  (aşa cum pentru cehii agnostici e laic), spre a substitui cu el calpa făgăduială comunistă, în speţă falsul paradis al muncitorilor şi ţăranilor. Din raţiuni obscure, ţinând de erodarea valorilor occidentale pe care, nemultumiţi de politica faţă de imigraţia musulmană a elitelor din vest, est-europenii o deplâng azi uitînd că le-a condiţionat propria integrare, răsăritenii au fost primiţi, fără ca integraţii să merite cu adevărat să fie acceptaţi într-un club, întemeiat nu doar pe respectul fără hiat şi necondiţionat al demnităţii, egalităţii în şanse şi libertăţii, ci şi pe tradiţia consolidată a acestui respect. Ştim că, prin includerea în UE şi NATO, structuri despre care mulţi n-au, chiar şi azi, decât reprezentări nebuloase, unii răsăriteni au vrut, naiv, să obţină o prosperitate instantanee, mulţi sperînd, totodată, să scape definitiv de pericolul rusesc. Dar democraţia liberală însăşi, cu tot ce implică ea şi ideea de stat de drept, temelie a construcţiei occidentale contemporane şi cale unică de ieşire de sub blestemul de popor dominat şi dependent n-a constituit decît pentru o mică parte dintre noi motivul consimţit, conştient asumat, al aderării. Amplificată în deceniile de izolare comunistă, iluzia unui Occident idealizat şi imaginat ca un soi de spaţiu familial, al „gintei noastre latine”,  izvorât din creştinismul roman, care abia aşteaptă să ne ia în braţe ca pe fii rătăcitori, proaspăt reveniţi la matcă, s-a perpetuat.

E această iluzie un accident, un episod unic, izolat?

De fel. În cam aceiaşi manieră, naţiunea, minţită „frumos” de ambele propagande totalitare, contopite în securismul comunisto-legionar ceausist, şi-a idealizat trecutul interbelic, net mai umbrit, mai sîngeros şi chiar tenebros, căci a prefaţat alunecarea ţării în fascism şi Holocaust, decît a vrut ea însăşi, în adîncurile ei subconştiente, să-l admită. Cît de relevantă şi pernicioasă s-a dovedit această autoamăgire s-a conturat pregnant după 2012. De atunci au început să se evidenţieze clar, în spaţiul românesc, nu doar bolilele Occidentului, ci şi cele ale insuficientei reforme, deci occidentalizări româneşti. Din cauza celor din urmă, o personalitate perfect compatibilă cu ce are Occidentul mai bun, în materie de valori, ca Monica Macovei, nu se bucură, potenţial, decât de un procent de susţinători de circa 1 la sută, în timp ce unicul mare partid democratic propune, vai, la primăria capitelei o fostă, sau poate şi actuală, făcătură securisto-legionară. Concomitent, deşi contrazise flagrant şi parţial cu succes de segmentul emigrat al poporului, unul tot mai amplu, mai dinamic şi adecvat modernităţii, s-au păstrat în aceleaşi straturi subconştiente profunde şi parte din cele mai sinistre prejudecăţi şi idiosincrazii antioccidentale, care, în special pe filiera ortodoxiei, au împovărat, timp de veacuri, bagajul de atitudini ale credincioşilor bisericii răsăritene şi s-au reîntărit recent considerabil, alimentându-se din opoziţia, pînă la un punct firească, la exagerările corectitudinii politice.

CONFRUNTAREA CU UN NOU TIP DE TOTALITARISM

După aderare, iluziile au cedat rapid teren dezamăgirilor majore. S-a observat ceea ce se refulase cu succes pentru ca apoi, sub imperiul ispitei naţionaliste şi a regretabilului excepţionalism românesc, să se critice din ce in ce mai exacerbat. Semnificativ pentru cea mai credincioasă naţiune est-europenă, s-a descoperit în fine, cu maximă oroare, ceea ce s-a manifestat în vest de la afacerea Dreyfus şi mai cu seamă de la fascism încoace. Dispariţia progresivă a Europei naţiunilor şi erodarea creştinismului. După cum se vede azi, Dostoievski se cere el însuşi amendat. Ştim azi bine, deşi ar fi trebuit să fim lămuriţi încă înainte de episodul legionar, că derapajul totalitar nu e defel un apanaj al ateismului şi salvaţionismului nazist, fascist sau comunist, ci şi efectul unei proaste aşezări întru credinţă, de pildă întru cea musulmană, producătoare, între altele, de islamism şi, finalmente, via islamul politic, de terorism jihadist. Din aceste motive, întîlnirea dintre Occident şi insuficient integrata sa imigraţie musulmană, s-a dovedit, în cele din urmă, enorm de agitată, accidentată, problematică şi confrontativă.

PMI

Este ceva radical nou această confruntare în care este implicat Vestul?

E ceva nou sub soare? Eclesiastul o neagă. Dar, „deşertăciune a deşertăciunilor” şi „vînare de vînt”: par să existe nişte noutăţi relative dintre cele mai angosante în această confruntare a lumii libere, sau a societăţilor deschise, cum prefer să consider ceea ce îndeobşte numim „Occident”, cu un nou tip de totalitarism. Unul, în fond, similar nazismului şi comunismului, dar virtual net mai pernicios şi eventual chiar mai periculos decît sistemele cele mai opresive şi sîngeroase ale veacului trecut. Islamismul militant e mai periculos între altele prin context. Duşmanul, globalizat ca lumea pe care o combate, e intern, nu doar extern. Armele tuturor au atins azi un nivel de sofisticare fără precedent. Cuplate cu doctrina martiriului, a sinuciderii jihadiste, dobîndesc un potenţial destructiv literalmente nemaipomenit. E bine să nu omitem că ne aflăm într-o era nu doar nucelarizată ci şi informaţionalizată. America nu mai e ce-a fost, pentru că nu mai are vointa de a fi. S-a repliat într-un izolaţionism care ar putea să se prelungească şi să se accentueze. China n-a renunţat la comunism, sclavagism, militarism şi expansionism, iar Rusia a revenit la modelul stalinist, îmbogăţit cu nuanţele fundamentalist-ortodoxiste ale unui abia mascat fascism clerical. În acest context nu tocmai favorabil e, potenţial, mai pernicios nu doar pentru că noul „salvaţionism” a inventat şi inclus în panoplia teroristă necesară transformării mişcării totalitare în regim totalitar aşa-zisa „ţintă moale” în speţă sistematicul atac nediscriminat şi în masă asupra civililor. Ci şi pentru că, acţionînd, fie şi blasfemic din unghiul civilizaţiei, în numele lui Dumnezeu, noua mişcare totalitară, fie că vorbim de salafism, jihadism sunit, de ISIS, al Quaida, Hamas, ori de variante şiite ca Hizbullah, de un regim ca al Iranului teocratic – aşa mutual ostile cum îşi sunt -, toate aceste grupări se conectează la universul religios tradiţional, captînd cel mai adînc şi solid conturat filon identitar al subconştientului musulman. E net mai mult, în materie de priză la popor, de popularitate naturală, nu artificial creată, prin teroare şi propagandă, decît au reuşit să obţină salvaţionismele ultramoderne ale religiilor seculare aflate la temelia regimurilor bolsevic şi nazist. În fine, fără precedent pare vulnerabilitatea interioară a lumii atacate. Care, în plină globalizare şi erodare a valorilor şi identităţilor ei tradiţionale, e mai fragilă, mai anemică, mai rău platnică la bursa liberalismului, şi deci mai dispusă decît oricînd să încline drapelul fără luptă. Iar această scandaloasă ispită e cea care, în esenţă, confera vigoare unui asediu al cetăţii apusene, lipsit, cred, în alte condiţii, de şanse de succes.

Fără să fie neapărat majoritară, există o linie de interpretare cu privire la „spiritul vremii” care spune că Vestul sau, să îi spunem, civilizaţia occidentală  se află sub asediu. E o retorică pe care o putem subsuma „mitologiei cetăţii asediate”, dar, dacă nu vrem să mergem aşa de departe,  e suficient doar să considerăm, conform acestei linii de lectură, că civilizaţia occidentală este vehement contestată. Întîi: care sînt, din unghiul dvs de vedere, marile curente contestatare? E doar ceva ce ţine doar de exteriorul acestei lumi sau lucrurile trebuie privite, prin acestă lentilă, cu multă atenţie şi dinspre interiorul civilizaţiei occidentale?

Liberalismul îşi postulează propria contestare. Antiliberalismul e firesc şi omeneşte natural în interstiţiile democraţiilor liberale şi societăţilor deschise. N-ar fi liberale şi deschise dacă nu le-ar permite recursul perdanţilor şi hipergeneroşilor la el. Pe de o parte. Pe de alta: înainte de a fi refuzul corectitudinii politice, o abordare la modă şi un refuz nu lipsit de temei, în măsura în care political correctness tinde, nu doar ca cenzură, să instituie un spaţiu al nelibertăţii, dar invocată strident şi exagerat la Bucureşti, contestarea lumii occidentale, la care vă referiţi,  se articulează în respingerea parţială sau totală a drepturilor omului, în recuzarea egalităţii în drepturi şi demnitate, a libertăţii cuprinzătoare, vorba lui John Rawls, necesare respectării lor, precum şi a statului de drept. Avem de-a face aici cu atitudini disjuncte. Pe de o parte, stînga anti(neo)liberală e depozitara unui refuz raţional al neajunsurilor capitaliste. Pe de alta, contestarea cu pricina, cînd nu vine din afară, e iraţional-identitară. E reflexul unei boli pe care n-o putem numi, cred, decît ura de sine, ura faţă de lumea creată în Vest de revoluţiile engleză, franceză şi americană. Lupta împotriva acestei lumi se poartă de la crearea ei şi ţine, în mare măsură, de neajunsurile psihologice nu doar ale duşmanilor ei externi, multiplicaţi de progresul globalizării, de culturile lor, ca să vorbim ca Samuel Huntington, cu tradiţiile lor neliberale sau antiliberale, ci şi ale occidentalilor înşişi. Nu ne avem nici unii, adesea, prea bine cu libertatea, căci ea, spre a vorbi ca Isaiah Berlin,  fiind libertatea de a spune nu, e individuală, implică esenţialmente raţionalitate şi răspundere şi e deci greu de suportat.

DEMOCRAŢIE ŞI ÎNCREDERE

Colectivismul şi masificarea sunt versiunea modernă a infernului dantesc. În ele ne pierdem întrucît ne derobează de răspunderi, datorii sau de obligaţia de a gîndi, de a adopta decizii riscante. Ambele devin, precum un soi de super-ego freudian,  o ispită permanentă pentru oricine detestă curajul, competiţia liberă şi asumarea, pentru oricine posedă un ego slab şi un subconştient gonflat, pentru oricine nu dispune de o identitate clară şi de o inteligenţă capabilă să-l  adecveze cerinţelor unei lumi globalizante, în perpetuă mişcare, în care mulţi au senzaţia că evoluează ca la bordul unui montagne russe. De frica de a cădea din vagonul suspendat între cer şi pămînt omul debusolat se ţine de ce apucă. Iar cei ce-i dau şansa de a se lega identitar la mantinela lor sunt invariabil fundamentalismele, autoritarii, antiliberalii şi liderii totalitari, căci liberalii vor insista să-l repare, să-i clădească personalitatea, să-l elibereze de pericolul masificării, pentru a duce o viaţă autonomă de succes. Tentantă, în fapt un mecanism psihologic fundamental, unul din primele care echipează dar şi mutilează pruncul uman, este proiecţia. Spre exterior, spre duşmani externi imaginari ne proiectăm neajunsurile proprii, carenţele şi defectele apropiaţilor noştri. Interiorizarea acestui mecanism fără o replică educaţională adecvată explică extinsa propensiune spre conspiraţionisme, antisemitism şi antiamericanism, tiranofilia, care vin la pachet cu dorul de suspendare a sinelui, a răspunderii personale, cu partizanatul pentru statul sau liderul supraponderal. Democraţiile anglo-saxone, mai vechi şi mai solide decît celelalte, par, pînă la un punct, împreună cu cea israeliana, mai pregătite şi mai eficiente decît cele europene pentru efortul de a se apara nu doar de duşmani externi, ci şi de alunecarea în capcanele inerente, înglobate antropologic, ale construcţiei societăţilor deschise şi statelor de drept moderne. Criza democraţiilor e acută mai ales în cele europene. Iar ea este eminamente una a încrederii. Dincolo de mefienţa stîrnită natural de maşinării de propagandă precum cea putinistă, e clar că încrederea se bazează nu doar pe soliditatea unor tradiţii respectate scrupulos de elite, ci se naşte, individual, din iubire şi dintr-o decizie esenţială, timpuriu adoptată, cu privire la natura lumii. E bună? Sau nu? Calitatea raportării la părinţi, apoi la familie, trib, comunitate, naţiune o determină, în principiu.

Abi

Democraţiile nu se pot lipsi de iubirea de aproape, în care patriotismul, aderenţa la tradiţii şi valori proprii, imaginate ca universale, şi consecutiva hotărîre de a le apăra, contează. În schimb, mişcările totalitare, expresie ale unor excese identitare, nu se pot lipsi de vid valoric, de identităţi precare, de laşitatea, oportunismul, impostura şi cruzimea celor care decid că lumea e rea. Ca şi de iluziile celor care nu-i văd lumii capcanele. Realitatea e ca omul însuşi nu e nici bun nici rău, ci se compune din ambele, la un loc. Modul în care se va forma el moral, caracterul dar şi articularea sa politica vor depinde, în cele din urmă, de o serie de factori, din care iubirea necondiţionată a părinţilor în primii ani de viaţă îmi pare esenţial. Nu cred că sondarea în profunzime a avatarurilor politice actuale poate ocoli natura omului şi chestiuni de ordinul psihologiei abisale.

Merg şi mai departe şi vă întreb – cum credeţi:  lumea căreia îi sîntem contemporani amîndoi şi-a pierdut centrul sau nu mai vrea să şi-l mai recunoască?

Unde e centrul acestei lumi? Diacronic, înainte de revoluţia engleză ori americană, înaintea declaraţiei universale a drepturilor omului, înainte de Atena şi de democraţia elenă, şi înainte chiar de Ierusalim aş situa acest centru pe muntele Sinai, în revelaţia de pe urma căreia ne-am ales cu cele 10 porunci şi cu Scrierile Sfinte apte, odată bine citite şi bine aplicate, să ne confere o busolă funcţională, perenă. Ne-a trebuit întotdeauna un cod, un set de instrucţiuni de întrebuinţare a libertăţii (dobîndite, iniţial, graţie ieşirii din robie) şi ne va trebui, cred mereu, date fiind imperfecţiunea noastră intrinsecă, defectele noastre de construcţie. Orice îndepărtare de această zi Z aflată la temelia civilizaţiei – nu doar a celei apusene – de Scrierile şi poruncile revelate, mi se pare că a costat omenirea extrem de scump în sfera libertăţii, adevărului, dreptăţii, în materie de vieţi omeneşti. Reapropierea voluntară sau involuntară de ele, de pildă prin Renaştere, apoi reformă şi protestantism, prin puritanismul emigranţilor britanici, prin bill of rights, iluminism, revoluţia franceză, prin sionism, integrare occidentală, integrare europeană, democratizare consecutivă extinderii spre vest a NATO le-a readus oamenilor şansa libertăţii, dar şi, odată cu ea, riscul abuzului şi al reshuta în tiranie sau totalitarism. Distanţa tot mai mare dintre lumea apuseană şi valorile pe care s-a fondat reprezintă, cert,  o parte foarte gravă a problemei, chiar dacă n-ar fi decît pentru că periclitează consensul axiologic minim de care are nevoie pentru supravieţuire orice comunitate, mai ales multiculturală, de vreme ce nicio o entitate nu funcţionează dacă n-are de oferit valori orientative, apte să ajute fie la integrarea, fie la asimilarea grupurilor minoritare. Or, unde nu mai e nici promisiunea paradisului, nici făgăduiala libertăţii universale, ori libertate autentică, nefalsificată, neanulată şi neîngrădită politic corect, cum îi convingi pe imigranţii însetaţi de viaţă veşnică, hotărîţi să vadă contingentul ca infern, purgatoriu, ca o rea sală de aşteptare să nu recuze Occidentul?

Legat tot de condiţia la zi a civilizaţiei occidentale: e la îndemînă să observăm – dvs o faceţi în mod constant în textele dvs, al căror admirator sînt şi o declar public de fiecare dată cînd am prilejul şi contextul necesar să o fac – că răspunsurile acesteia la marile provocări în centrul cărora se află sînt sau cel puţin par a fi insuficiente. Unii spun că e chiar mai grav: sînt anemice, lipsite de nerv şi de viziune; şi că, în fond şi pe termen mediu şi lung, ele marchează o cedare fatală. Din nou, cum credeţi: este această stare de fapte – mă refer la pachetul de răspunsuri ale civilizaţi occidentale în raport cu provocările la care e supusă! – un semn al unei sănătoase prudenţe, o marcă a unei raţiuni cu care s-au cîştigat, chiar dacă nu în imediat, multe războie sau, de data aceasta, e chiar o criză majoră, de profunzime şi ea se manifestă şi sub această formă, a unei dezolante defensive în faţa unor provocări de mare agresivitate?

E şi una şi alta. Aflată în fulminant proces de globalizare şi în vertiginoasă expansiune tehnologică, ştiinţifică şi informaţională, civilizaţia occidentală îşi combate duşmanii la minima rezistenţă, cu o mînă legată la spate. În fond, s-a pierdut pe sine din vedere. Fixată fiind pe expansiune comercială şi economică, dar nu pe cucerire, imperialism, sau edificare de imperii de tipul celui roman, civilizaţia occidentală n-avea cum să nu se ciocnească de lumi care, aflate în cu totul alte faze de evoluţie, să nu se simtă încurajate s-o contracareze, să încerce s-o zăgăzuiască şi, împrumutîndu-i mijloacele tehnice, eliberate însă de scrupul occidental, s-o pustiască, odata ce, neintegrate, păstrate la o distanţă igenică, au fost lăsate libere să se sforţeze s-o distrugă. Nu ştiu cui, poate lui Ryszard Kapuscinsky, îi aparţine o vorbă edificatoare despre incapacitatea unui sat african, rămas încremenit în comuna primitivă şi complet izolat de două milenii, de a se sustrage implacabilului. În speţă, confruntării cu lumea lui Bill Gates. Cea din urmă îl invadează cu Madonna şi Coca Cola, dar refuză să-l reconstruiască pe criteriile propriei deveniri istorice. Provocarea e multiplă. Pierde din ciocnire doar satul african? Cultura lui? Identităţile sătenilor? Sau se intoxică pînă la urmă şi „lumea lui Bill Gates”? Un pericol major rezidă, cred, în autoamăgirea supremă a civilizaţiei noastre, în refuzul ei, moştenit, poate, de la imperialismul britanic, da a-şi asuma datoria modernizării şi democratizării culturilor cu care, prin globalizare, intrăm în contact.

MARILE PERICOLE

A propos de această avalanşă a provocărilor agresive cu care se confruntă civilizaţia occidentală, care vi se par a fi cele mai mari pericole?

Chiar avalanşa de care vorbiţi, deci combinaţia de pericole totalitare simultane, în vîrf cu riscul unui atac terorist nuclear, pericole confruntînd azi lumea liberă nu în ultimul rînd prin potenţare mutuală şi inclusiv din interiorul ei, chiar din noi înşine, mi se pare a fi primejdia supremă. Dacă ar fi să folosesc un cuvînt unic spre a desemna principalul pericol totalitar actual, confruntînd umanitatea, acest termen e fascismul. Şi nu e vorba în context numai de resuscitarea formelor vechi de nazism, stalinism şi naţional-comunism de tip ceausist. Ci şi de degenerescenţele şi mutaţiile contemporane ale vechiilor ideologii. În cauză e un spectru  larg de doctrine noi-vechi, de la jihadism ca islamo-fascism la fascismul clerical de inspiraţie ortodoxistă, de la putinism la populismele şi mişcările de extremă dreapta şi stînga pe care Kremlinul le finanţează şi le susţine propagandistic pretutindeni, de ani buni. Acest spectru include varii aberaţii infecte, de la securismo-legionarismul românesc la etnocentrismul maghiar şi polonez, de la Marine Le Pen, Bernie Sanders şi Donald Trump la Jeremy Corbin. Toate împreună şi deplorabila lor popularitate documentează ceea ce deplîngeam într-un text ca dispariţie progresivă a democraţilor din democraţii şi ceea ce Roger Cohen califică mai recent, în  New York Times, oarecum prematur şi demobilizator, fără să dea soluţii, ca un soi de vremelnică şi periodică fatalitate istorică, drept „moarte a liberalismului”.

Petre Iancu

Şi, o derivată din precedenta întrebare: care dintre aceste mari pericole nu se văd sau nu se văd suficient? Care, cu alte cuvinte, sînt marile pericole ce cresc şi pe lîngă care trecem în fiecare zi, ca pe lîngă o boală gravă căreia încă nu i-am omologat markerii toxici?

Iluziile ne omoară, mai cu seamă cînd ne lipsesc decenţa şi luciditatea ori inteligenţa de a respinge teoriile stupide ale stîngii privind resursele chipurile „occidentale”, ca efect al colonizărilor şi imperialismului, ori cele prezumtiv  „sociale” şi „economice”, deci presupus capitaliste ale jihadismului. Ne distruge refuzul de a renunţa la clişee şi de a vedea tabloul răului actual în ansamblul său dinamic, complex, plurivalent, multicolor. Dacă imperialismul ar fi fost de vină pentru terorismul islamist de ce nu participă la revoluţia jihadistă atîtea alte popoare colonizate din Africa neagră? Sau India? Atentatele de la nine/eleven au probat clar că teroriştii – e vorba de toţi cei găsiţi vinovaţi de megaatentatele din 2001 – departe de a fi fost „săraci” sau needucaţi, erau, dimpotrivă, descendenţii unor familii înstărite, oameni cu studii, alcătuind o elită. Caracterul identitar al aderenţei la jihadism reiese clar din traiectoria prozeliţilor ori convertirea unor imigranţi din a doua sau a treia generaţie la oştirile de făptaşi ori simpatizanţi ai băilor de sînge teroriste din Europa. Cotizatul la asemenea aiureli ori la împăciuitorism, la himera potrivit careia ar ajunge să periem lumea islamică, spre a o determina să nu se mai simtă victimizată şi a ne asigura astfel o pace reală, nu imaginară, e expresia unei iluzii sinucigaşe, fatale nu în ultimul rînd pentru colectivitatea musulmanilor moderaţi, oripilaţi de extremism şi terorism. Fatală e şi credinţa, nu mai puţin iluzorie, că nu am fi în război cu terorismul, în speţă cu jihadismul, ori că între islamism, sau, dacă preferaţi, între islamul politic şi islam, n-ar exista nicio legatură. Tot astfel semnul de egalitate pus între toţi musulmanii şi teroriştii luaţi in  corpore e nu doar absurd, ci şi tactic contraproductiv, căci alienează oameni de care lumea liberă are urgentă nevoie. Un pericol peren subestimat e, în fine, pretutindeni, debusolarea identitară, alienarea, amplificate masiv de globalizare, dar şi de inadecvarea elitelor occidentale, în special germane şi europene, care supraapreciază şi suprasolicită iresponsabil capacitatea propriilor natiuni de a se lasa depeizate. Si care le refuza acestor naţiuni supape salvatoare, insistînd pe o corectitudine politică liberticidă. Toate aceste pericole se cuplează cu riscul opţiunii pentru fascism, inclusiv în ipostaza lui clericală,  fundamentalist-religioasă, ca falsă, dar ispititoare soluţie de reancorare şi ca reţetă de salvare, de pildă în ţări ca Rusia ori România.

A propos de pericolele majore: mă întreb dacă o fi „corect politic” să spunem că lumea şi civilizaţia occidentală sînt într-o criză majoră?

S-a vorbit cred prea mult şi steril despre „crize”. Suntem nu în crize ci, mai mult chiar decît într-una majoră, ne găsim în război, dar refuzăm să-l purtăm cum trebuie, ba uneori, de pildă în Germania, spre deosebire de Franţa, chiar şi să-l numim ca atare. Ne confruntăm cu o versiune nouă de colectivism totalitar şi în pericol de a crede, stupid, că n-am putea să biruim decît dînd cîştig de cauză voinţei jihadiştilor (sau putiniştilor) de a desfiinţa ori restrînge democraţia liberală. Trebuie să învingem, dar victoria presupune nu doar demersuri tehnice, de pildă să acceptăm un nivel net mai înalt de securitate şi o colaborare optimă a serviciilor de informaţii, ci şi să ne mîntuim de propriile noastre carenţe, inadecvări, idiosincrazii şi maladii, spre a ne reînzestra cu forţa şi libertatea necesare unui dialog autentic, purtat de pe poziţii axiologice, morale şi intelectuale ferme. Doar el edifică solid reduta din interiorul căreia se învaţă, se depistează şi se îndreaptă erorile recurente şi se învinge în conflagraţii. Mai presus de orice, trebuie să ştim împotriva cui, de ce şi pentru ce luptăm, ca să învingem.

Pentru că am invocat mai înainte termenul de boală – cum aţi diagnostica şi numi marea boală contemporană a Occidentului?

Ştiu eu? Abulie? Dambla valorică? Degringoladă morală? Apoplexie axiologică? Laşitate izvorîtă din „narcisism moral”, cum îi spunea recent un autor? Anorexie moral-politică iscată de propriul prea-plin? Diagnosticul meu preferat e memorie deficitară. Prost rostuită. Repet ce-am repetat în multe rînduri. Concluziile greşite, pacifist-umanitarist-anti-naţionale, extrase de Germania din catastrofa celui de-al doilea  Război Mondial sub lozinca, antimilitaristă, „Nie wieder Krieg”, sunt aparent lăudabile, dar ţin, în fapt, de o memorie inadecvat pusă la lucru. Căci: cum să refuzi războiul de apărare cînd eşti atacat cu arma în mînă? Fără să arătăm spre o memorie onest asumată, dar greşit convertită politic, nu cred că se poate explica, dincolo de latura ei demografic-economică, decizia unilateră, ilegală din unghiul acordurilor şi tratatelor europene a deschiderii largi a frontierelor germane şi continentale în vara anului 2015. Care s-a dovedit un demers profund dizolvant atacînd coeziunea Uniunii Europene. Afişat pro-europeană, Germania lui Merkel a vrut să-şi exhibe omenia, să le-o arate, la propriu şi la figurat, tuturor. A sfîrşit prin a agrava „oftica” Europei. De ea ţin însă şi alte neajunsuri, mult mai serioase, incluse de Freud în „Das Unbehagen in der Kultur”, la capitolul indispoziţie civilizaţională provocată, între altele, de limitarea impulsurilor individuale. Aceste neajunsuri iscă surmenaj spiritual şi intelectual. S-a afirmat că şi civilizaţia se poate nevroza. O atacă narcisismul, invidia, ura, isteria şi incoerenţa intelectuală,  nerăbdarea, trufia, epicureismul şi autoflagelarea excesivă, izvorată, ce-i drept, din bagajul profetic iudeo-creştin.  Din toate acestea se compune cocteilul de viruşi generînd principala boală a vestului.

UNDE ESTE SPERANŢA

Există remedii pentru ea? Dacă da, care şi cu ce rază de acţiune?

Să stăm strîmb, să judecăm drept şi mai ales să ne iubim aproapele firesc, fără falsă jenă sau complexe. Să învăţăm din greşelile trecutului. Să încetăm să ne autoamăgim. Să ne preţuim valorile, tradiţiile şi, mai presus de orice, libertăţile. Care sunt întotdeauna individuale. Să extindem sistematic şi energic democraţia liberală, demontînd ispitele colectiviste, antiliberale. Să acceptăm că ne aflăm într-un război şi să numim în clar duşmanul, care este islamismul militant, cot la cot cu toate celelalte variante de totalitarism favorizate de ascensiunea jihadistă şi expansiunea putinistă. Să ne hotărîm că trebuie puse la bătaie, pe termen lung, resurse ample din toate domeniile, politic, economic, mediatic, diplomatic, psihologic, educativ, securitar, poliţienesc şi militar, fără să obosim şi fără să capotăm înainte de a învinge definitiv şi irevocabil.

La chinezi, se pare, există o ideogramă care defineşte ideea de criză într-un fel foarte interesant: criza este, deopotrivă, risc şi oportunitate? Pentru civilizaţia occidentală, care ar fi, din unghiul dvs de vedere, oportunităţile pe care le poate aduce o criză de amploarea şi adîncimea celei pe care tocmai o traversează?

Oportunităţile sunt mari. Orice război e, în fond, profund regretabil. Şi în cele de apărare, menite să învingă tiraniile şi să restabilească demnitatea omului, se moare. Dar toate aduc cu sine, paradoxal, progrese adesea notabile. În mai toate sferele. Europa de azi, deşi mai redivizată şi fărîmiţată e, politic, net mai bună şi paşnică decît cea din epoca războaielor mondiale, nu în ultimul rînd pentru că europenii au învăţat că e prea costisitor şi prea puţin profitabil să-şi spargă mutual capetele, în războaie. Îi vor convinge pe americani să revină în arenă, activ? Îşi vor ameliora sensibil cooperarea la nivelul serviciilor secrete şi le vor conferi acestora un plus de eficienţă? Dacă, pe scurt, vor învăţa din greşeli, şi n-am mari îndoieli că o vor face, fiindcă atuul imbatabil al vestului a fost dintotdeauna capacitatea sa de a învăţa, victoria modernităţii asupra fanatismului este asigurată şi va fi mai clară decît se tem mulţi. Dar nu mizez pe o victorie foarte rapidă. Confruntarea actuală riscă să dureze ani mulţi, din păcate.

Petre M,Iancu

Îngăduiţi-mi, vă rog, să formulez şi puţin altfel problematica pe care o subîntind ultimele mele 3-4 întrebări. În două trepte. Prima: cum ne putem apăra, eficient, de răul lumii căreia îi sîntem contemporani?

Ne apărăm mai bine centralele nucleare, oraşele, aeroporturile, gările şi muzeele, spitalele, alimentarele, crîşmele şi discotecile. Cooperăm suficient şi eficient la nivel informaţional. Ne înăsprim nu doar măsurile de securitate ci şi legislaţiile. Trecem la contraatac pe front larg, ştiind că democraţiile nu se luptă între ele decît dacă sunt false democraţii şi că în lumea globală împaciuitorismul, pasivitatea şi retractilitatea nu pot fi opţiuni decît dacă vrem să încurajăm tiraniile şi terorismul. Extindem şi consolidăm deci libertatea peste tot în lume Contraatacăm riguros şi consecvent propagandele totalitare şi, nu în ultimul rînd, antisemitismul. Nu permitem, reţelelor de socializare să se transforme în redute teroriste. Desfiinţăm ghetourile musulmane gen Molenbeek, neobosite furnizoare de jihadism. Punem capăt exagerărilor politic corecte. Ne definim mai clar şi mai inteligent identităţile. Nu mai premiem extremismul, antidemocraţia şi antioccidentalismul, practicînd, ca în România, contraselecţii sistematice. Ne educăm copiii net mai bine şi îi antrenăm să reziste ispitelor totalitare. Evacuăm din cetate nu pe Dumnezeu ci iluzia potrivit căreia în lumea globalizată securitatea şi libertatea ar fi divizibile, iar educaţia, învăţămîntul şi cultura nu ar fi domenii prioritare.

A doua treaptă: cum putem face mai vizibil farmecul acestei lumi căreia îi sîntem contemporani? Cum să facem ca binele (inclusiv binele produs de ea) să lucreze, multiplicîndu-se?

Prin artă, prin cultură şi, mai ales, prin dragoste. Iubindu-ne copiii mai mult decît îi urîm, spre a o parafraza pe Golda Meir, pe evrei. Sau pe cei pe care-i percepem drept „duşmani”, oricare ar fi adversarii noştri reali sau imaginari. Conferindu-le, prin iubirea noastră, încrederea în vitalitatea binelui şi în indestructibilitata celui originar, manifestat în Revelaţie şi în Creaţia omului după chipul şi asemănarea Sa, astfel încît fiinţa umană să fie demnă, nu doar să stăpînească lumea, ci să trăiască în pace,  prezervînd demnitatea, viaţa, libertatea semenilor ei. Cheia e tocmai această încredere în adevărul inebranlabil al bunătăţii manifeste în lume, şi deci în justiţia reală şi imparţială, pentru toţi egală, fără de care nimic durabil nu se poate construi, şi, cu atît mai puţin, pacea dăruită numai de orînduirea democraţiilor liberale şi statelor de drept.

Ronald Reagan a spus cîndva, între multe sale vorbe memorarile, că „libertatea nu este niciodată mai departe de dispariţie decît cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sînge. Trebuie să te lupţi pentur ea, să o aperi şi să le-o înmînezi pentru ca şi ei să facă la fel.” Exagera „The Great Comunicator” (care spunea despre sine că nu e un „mare comunicator; doar comunic decizii bune”!) cu această formulă pe care am citat-o la începutul acestei întrebări?

Cît de adevarată e vorba lui Reagan. Nu exagera cîtuşi de puţin. Aş plusa, chiar. Cred că libertatea ne reclamă lupta cotidiană, un efort zilnic, prin faptă, prin vorbă, prin scris.

Prindem o lume mai bună? Sau intrăm într-o epocă în care e bine să avem nervi de oţel şi să investim răbdarea noastră şi încrederea noastră, sisific, în contul copiilor şi al nepoţii noştri?

Dacă noi nu, urmaşii noştri. Libertatea şi modernitatea vor cîştiga, cert, şi actuala confruntare. Ori de cîte ori tind să derapez în pesimism îmi „iau seama”, vorba poetului, şi mă opresc în buza melancoliei. Îmi amintesc de Lincoln, de fulminanta sa alocuţiune de la Gettysburg. Deşi rostită în plină conflagraţie, ea marchează în memoria noastră victoria nordiştilor, reliefînd scopul pentru care s-a purtat războiul civil american, în care au triumfat în cele din urmă libertatea, egalitatea oamenilor în faţa legii, democraţia autentică exprimată în „guvernarea poporului prin popor şi pentru popor”.  Istoria a cunoscut, de la Cicero încoace, mulţi maeştri ai retoricii. Şi Hitler s-a dovedit, vai, un vorbitor redutabil. Insist să cred însă că formularile cele mai fericite, cele eterne, le sunt rezervate liderilor buni. Şi oamenilor buni.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *