Multe texte sînt „chei” care descuie sensurile altor texte. Nu este o idee defel originală; mai degrabă, în abc-ul hermeneuticii, este un redutabil loc comun, unul însă care trebuie să fie amintit din cînd în cînd. Parabolele sînt cu atît mai mult chei pentru alte texte! Reproduc, în rezumat, mai jos o parabolă. Cu ajutorul ei, cred, se poate intra pe una dintre „uşile” principale într-un text recent apărut şi în limba română; un roman excelent, mai precis.
Parabola – o legendă hasidică, de fapt – este aceasta:
Atunci cînd Israel era „la strîmtoare”, Baal Şem Tov, mare rabin, mergea, împreună cu discipolii săi, în pădure, lovea într-o tobă sacră, rostea un descîntec şi Dumnezeu, ascultîndu-l, făcea o minune. Cel care i-a urmat rabinului, fără tobă, mergea în acelaşi loc, rostea descîntecul, iar Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului rabinului nu mai ştia nici descîntecul, nu mai avea tobă, dar mergea în acelaşi loc, în pădure – şi Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului urmaşului nu mai ştia nici unde este acel loc în pădure; el povestea doar ce făcea Baal Şem Tov – şi Dumnezeu îl asculta.
Ea poate fi găsită, şi acolo este povestită cu mult mai mult har decît am făcut-o eu, la paginile 39-40 ale ediţiei Polirom a volumului „Penumbra” (o rară, prea frumoasă carte care ar merita să fie reeditată) de Andrei Cornea.
Ei bine, această parabolă poate fi o lentilă de mare acurateţe prin care putem privi către cel mai recent text publicat de J.M. Coetzee în limba română. Anume: FOE – roman scris în 1986 şi publicat anul acesta, după 30 de ani aşadar, în limba română, în „Raftul Denisei” la editura Humanitas, în traducerea – exemplară – a doamnei Irina Horea.
„La un colţ al casei, mai sus de-un stat de om, o placă este prinsă în şuruburi de perete. Daniel Defoe, Autor, acestea sunt cuvintele, albe pe albastru, şi mai e ceva scris, prea mic să se poată citi”. Cea care observă acestă plăcuţă este Susan Barton. Defoe e cel căruia, inclusiv în mai multe scrisori, Susan Barton îi spune „Foe”. Susan Barton, cea care vine către „Foe” pentru a-i spune povestea ei despre o insulă aproape pustie, unde locuieşte, pentru o vreme, aruncată fără voia sa acolo, alături de un sclav – Vineri – şi de stăpînul acelei insule – Cruso.
Aşadar: Foe-Defoe-Cruso-Crusoe. Şi un autor care ne oferă o parafrază regală a unei mari poveşti, una despre care poate pretinde, cu argumente puternice de fiecare dată, că e şi că nu e „o poveste”. Iată un pasaj relevant în această direcţie – un pasaj care spune în cîteva fraze multe despre intrările şi ieşirile posibile din(tr-o) poveste, despre „limitele care nu limitează” o poveste sau alta: „eu nu sunt o poveste, domnule Foe. Poate că te impresionez ca poveste, pentru că am început povestea despre mine fără nici o introducere, doar alunecînd peste marginea bărcii în apă şi înotînd spre ţărm. Dar viaţa mea nu a început în valuri. A existat o viaţă înainte de apă, care se întindea pînă la căutările mele disperate în Brazilia, şi de acolo pînă la anii cînd fiica mea încă era cu mine, şi pînă la ziua în care m-am născut. Toate acestea compun o poveste pe care nu doresc să o spun. „
„Foe” este – cum sînt şi multe alte cărţi ale lui JM Coetzee – o carte despre magia inepuizabilă a literaturii. Şi, a propos de ceea ce am rezumat la începutul acestui text, o carte care stă pe oricare dintre nivelurile temporare ale acelei parabole şi, dovadă de magie literară pusă în act de acest „mare rabin literar” care e Coetzee, chiar mai mult: poate sta pe toate „treptele” temporare indicate de parabolă.
„Foe” este, aşadar, (şi) o rescriere, încîntătoare sub raport stilistic, foarte provocatoare sub raport ideatic, a celebrului roman „Robinson Crusoe”. Una dintre parafrazele posibile şi, totodată, una dintre cele mai frumoase. Din tot ce cunosc eu ca repovestiri-rescrieri ale acestei aventuri umane extreme şi extraordinare în multe privinţe – aşa cum este povestea lui Robinson Crusoe – „Vineri sau limburile Pacificului” al lui Michel Tournier stă lîngă „Foe”; şi, deasupra acestora, nimic altceva în această splendidă speţă literară.
