Sincerely Yours

Vreau să încep prin a vă face o mărturisire. Luna aceasta nu mai doream deloc să scriu despre români și România. Dar chiar deloc. Uite, de exemplu, citisem mai deunăzi o știre despre Kim Jong-un, pe care l-am băgat nepermis de puțin în seamă de-a lungul timpului, așa că puteam să vă povestesc câte ceva despre cum stau lucrurile pe la coreenii cei septentrionali, în comparație cu alți oameni, din țări mai puțin boreale.

Aș fi vrut foarte mult să vă povestesc cum liderul nord-coreean, pe care îl îndrăgește, după toate aparențele, numai un jucător de baschet din NBA și o mare companie de telefonie mobilă care îi furnizează gadgeturi de tot felul, a descins într-o vizită de lucru la o crescătorie de broaște țestoase, unde i-a făcut cu ou și cu oțet pe angajați, pentru că nu creșteau acolo și….homari de apă dulce[1]. O fotografie oficială cum rar i-e dat omului nou să vadă îl arată pe dictator furios, congestionat și arătând febril cu degetul spre un bazin în care înoată, într-o nesimțire de-a dreptul capitalistă, niște țestoase. Lucru de mirare este acesta, fiindcă liderul se pozează exclusiv în ipostaze însorite și zâmbitoare, înconjurat de oameni ai muncii la fel de solari. Aș fi continuat comparând, de-o manieră istorică și plastică, fotografii mai vechi și mai noi, alb-negru și color, în care ar fi apărut și alt lider înțeles doar de el însuși și de nevasta lui, precum și de bunicul conducătorului coreean, pe care l-a urmat în toate, spre disperarea unei națiuni întregi. Același tip de șapcă proletară pe capul său, dar fără uniformă. Aceleași indicații prețioase, dar alt stil de însușire și aplicare a lor. Aceeași vizită de lucru, dar alte broaște țestoase. Aș fi spus că, în mod curios – sau poate nu întru totul astfel – cei care îl urmau pe bondocul lider de la București erau văzuți ca niște paraziți ordinari, pe când cei cocoșați de povara instrucțiunilor bondoace de la Phenian se înconjoară de o aură eroică. Asta se întâmplă probabil pentru că, acolo unde tovarășul nostru (pe care un roman recent despre Războiul Rece îl descrie ca pe un  omuleț cu ochi rotunzi și sprâncene stufoase[2]) își promova familia și apropiații cu asiduitate, Kim le taie capul unchilor și mătușilor într-o veselie. Unde mai pui că depărtarea – în timp și spațiu –face întotdeauna minuni. Să luăm doar exemplul portretului fizic de mai sus. Câți români dinainte de 89 l-ar fi descris pe Ceaușescu uzând de epitete ale bonomiei, familiarului, inofensivului? De cealaltă parte, dacă l-am descrie noi pe Kim Jong-un azi, l-am numi tot un omuleț, iar ochii și sprâncenele le-am înlocui cu o burtă țuguiată și o tunsoare stângace. Însă dacă ar fi să-l evoce un om ca Shin Dong-hyuk, singurul coreean născut într-un lagăr și evadat de acolo, a cărui confesiune, Evadare din lagărul 14. Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în lumea liberă[3], a fost pe punctul de a depăși recordurile Arhipelagului Gulag, l-ar vedea el oare tot așa, sau o dimensiune întunecată s-ar insinua în acest portret?

Aș mai fi amintit cititorilor că dragostea pentru homari a dictatorului coreean se explică mult mai simplu,tehnic: anul acesta se fac mari pregătiri pentru cea de-a șaptezecea aniversare a Partidului Muncitorilor din Coreea și, în același timp, a dinastiei comuniste Kim. Pentru ca toată lumea să se bucure și să sărbătorească sincer (nu doar de frica poliției), dictatorul a poruncit să se dea întregii populații mâncare (adevărată). Cum embargoul ONU funcționează foarte bine, mâncarea nu poate proveni decât de la fermele de partid. Nu mă pot pronunța din experiență personală, dar încrengătura logică a acestei situații mă încurajează să conchid că homarul de apă dulce este o mâncare mai adevărată decât friptura de broască țestoasă sau carapacea tartinabilă.

Dar nu vă pot spune toate aceste lucruri pentru că s-a nimerit să mă gândesc la ele în luna iunie a anului de grație îndoielnică 2015. Precum Kim, sărbătorind șaptezeci de ani de comunism la Phenian, UE a sărbătorit șaptezeci (și unu) de ani de la marea debarcare a Aliaților în Normandia, eveniment care a contribuit decisiv la înfrângerea lui Hitler, la încheierea unei dictaturi, la recâștigarea libertății de către indivizi și națiuni. Un contrapunct, am spune, ambalându-ne. Dar iată că un alt contrapunct crește la orizont, amenințând să devină, din punct, bulină și, din bulină, ditamai gaura neagră. Iată că un român ne-a făcut din nou țara de râs. Citând pretextul de la care am anunțat că pornim în acest număr, l-am arăta cu degetul pe tânărul care, plecat în Franța, după ce a fost prins furând dintr-o casă părăsită, a încercat să-l muște pe jandarm de părțile rușinoase[4]. Am putea, însă, la fel de bine, să-l cităm pe președintele României, care, într-un discurs de o lungime cu totul ieșită din comun, a transmis unui alt tânăr din România, deocamdată ne-plecat în Franța, că el și alții ca el l-ar ruga să fie amabil și să nu îi mai ia de fraieri. Acest mesaj transmis de la Cotroceni, unde, din noiembrie încoace, e mai liniște decât pe vremea când nu trecea zi fără ca domnul Viorel să fie luat în colimator, ar putea crea o oarecare confuzie. Din două motive. În primul rând, cum se poate să cerem una ca asta tocmai tânărului care ne asigura anul trecut, de pe afișe cât blocul de zece etaje, că nu e nimeni mai mândru ca el să fie ca noi (adică român, dacă vă mai amintiți)? În al doilea rând, fiind acestea spuse în jurul aniversării debarcării cu pricina, să nu cumva să fie vreo vorbă nemțească, precum comparativul de superioritate al adjectivului „liber” (freier se pronunță, de bună seamă, precum vorba din citatul de mai sus în limba română), care să vrea să zică altceva? Dar, până să cuget la asta, mă uit lung la coperta uneia dintre cele mai vândute cărți recente din România (nu cele cu pașii), în care un cal adulmecă o Dacia 1300, instantaneu cel puțin la fel de emblematic precum cadrul cu porcul care ronțăie un Trabant 601 în filmul lui Emir Kusturica. Această carte s-a vândut atât de bine pentru că Lucian Boia a avut inspirația de marketing de a o intitula cum ne place nouă mai mult și mai mult – De ce e România altfel? Răspunsul la această întrebare deloc retorică vine firesc în carte (ca să nu spunem previzibil): Fanarul, apoi pașoptul, apoi Stalin, apoi Ceaușescu, apoi… noi, care mai mândri că suntem români, care mai stânjeniți când un jandarm francez acuză dureri în zonele intime sau când parlamentul nostru ne dă un vot în bot. Deși e foarte bună coperta lui Boia, la o re-editare, aș propune o alta, mai sugestivă: un prim-plan cu președintele României, nedumerit și stânjenit, după ce și-a rugat câțiva concetățeni să nu-l mai ia de fraier (sau, mă rog, de freier).

[1] hotnews. ro, 19 mai 2015.

[2] Ken Follet, Edge of Eternity, Macmillan 2014

[3] Blaine Harden, Evadare din lagărul 14. Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în lumea liberă, Corint, 2013.

[4] hotnews.ro, 27 decembrie 2014.

Articol publicat în versiune originară în revista Orizont. Mulţumim autoarei pentru permisiunea de a-l reproduce.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *