Cititorii mai vigilenți vor observa imediat că ne repetăm. Nu mai departe de luna trecută alesesem să le vorbim tot despre japonezi (și de Adrian Năstase, în compania samuraiului obsedat), dar, nu cu mult timp în urmă, mai concepusem un text cu un titlu similar, doar subiectul vizând un alt mare popor de la Răsărit. Pe vremea aceea, însă, povesteam despre chinezii care cultivă roșii en gros chiar sub nasul nostru, la Buzău. Acum vă povestim despre un japonez care a dat lovitura în afaceri, închiriind prieteni oricui se resimte de pe urma absenței unora de-adevăratelea.
La început, povestea mi s-a părut gogonată din cale-afară. Ceva mai artificial, mai forțat și mai cinic-postmodern decât prietenia cu ora sau cu kilogramul nu se putea imagina. Apoi mi-am luat pe seamă, cum se zice, și m-am gândit că lucrurile stau mult mai rău (sau mult mai bine, depinde din ce unghi le privești). Categoriile For sale și To let sunt, la urma urmei, mult mai numeroase, mai diverse, mai „cu tradiție”. Nu trebuie să căutăm mai departe de vorba aceea proastă, despre cea mai veche meserie din lume. Prietenie de vânzare nu s-a mai pomenit? Dar iubire? Se pare că da, ba despre ea s-au scris piese de teatru, poezii și chiar romane, nu doar un biet eseu, ca acesta despre prietenia à la japonaise.
Mai apoi, să ne gândim la o altă vorbă, deloc proastă de data aceasta, din înțelepciunea populară, despre succesul comercializării bătrânilor. Nu demult, Academia Cațavencu se revolta amuzându-se de o decizie a ministrului Muncii, Rovana Plumb[1], care decreta că bătrânii nu mai trebuie îngrijiți în centre specializate, ci acasă. Normal, zicem noi, dar decretul ministerial continuă cu precizările: iar dacă nu-i iau rudele acasă, să-i ia altcineva, contra unei sume de bani. Iată, deci, cum proverbul se vede ilustrat ad litteram, cu aerul ușor imbeciliza(n)t cu care se petrec, inevitabil, asemenea transferuri de sens: cine n-are bătrâni, să-i cumpere. Pe urmele Cațavencilor, putem imagina și noi un scenariu în care un întreprinzător temerar preia de la stat un număr de 5-6 cetățeni seniori pe care poate, de pildă, să-i plimbe foarte mult cu tramvaiul, acesta fiind – lucru bine știut – gratis pentru pensionari. În acest fel, oamenii muncii nu vor mai munci, dar vor putea călători cu trenul străbătând țara în lung și-n lat (însoțitorii bătrânilor veterani, care va să zică, au și ei înlesniri la CFR). Pe cale de consecință, cum ar zice un jurist, deși ei nu aveau inițial bătrâni, nici nu i-au cumpărat (pentru că li s-au dat), vor putea obține bani buni pe ei fără să cheltuie un leu. Exact invers față de proberb. Ce mai, ca la Radio Erevan. Bineînțeles, soluția guvernamentală „plumbiană” (sau „plumbescă”?) sună bine și în prag de alegeri, având un potențial electoral destul de vânjos, nu doar din partea pensionarilor, gata convinși, ci și din partea noii categorii înscrise în nomenclatorul meseriilor, a vânzătorilor-cumpărători de nonagenari.
După ce n-am avut bătrâni și i-am cumpărat, adică i-am investit cu cap, observăm că putem face același lucru și cu copiii. Fenomenul nu e proverbial (încă), dar are un nume pe care poți să-l cauți în dicționar. „Produs sau preparat care înlocuiește un alt produs sau preparat cu care are unele proprietăți comune”, scrie DEX-ul. Cam cum era Nechezolul când nu se găsea Jacobs la alimentara. Sau cum este acum mărul care se vinde cu Happy Meal la McDonald’s, sănătos și natural, numai bun pentru copii, cu etichetă care precizează: „poate conține urme de țelină”. (!?) Ați ghicit. Este vorba de fenomenul – sau cuvântul – „surogat”, adjectiv pe lângă substantivele „familie” sau „mamă”. Există și un site medical care explică foarte clar care sunt „cerințele obligatorii” pentru o mamă surogat[2], ba chiar și un „program” de sănătate – internațional, bag seama, sau cu pretenții expansionist-globale, având el nume anglofon, Surrogacy: femeia trebuie să fie sănătoasă, să aibă între 18-35 de ani, să fi născut cel puțin un copil sănătos, să aibă o stare fizică și psihică bună, să poată face dovada stabilității morale și a lipsei unui trecut criminal. O clinică de reproducere care se respectă are, firește, și o „bancă” de mame, căci la bancă, nu-i așa, poți duce orice, de la bijuteriile familiei, la celule stem, de la bancnota de un milion de lire, la ovule. Nu e deloc de mirare că o mamă nu poate fi criminală dacă vrea să intre în bancă, așa cum n-ar trebui să ne mire (deși ne miră!) că un „tată” nu poate merge la banca de spermă decât dacă are IQ peste 100. Aceeași clinică oferă consiliere dezinteresată și dacă clientul nu alege mamă de la banca ei: „puteți găsi o mamă-surogat în reclame”. Dacă se procedează astfel, însă, clientul poate constata că fișa postului se complică. O posibilă furnizoare care a dat anunț la ziar nu se încurcă cu lipsa trecutului criminal, dar se descrie ca fiind frumoasă ca o cadră. Din acest motiv, prețul de pe piață, de 20.000 Euro pe cap de embrion implantat[3], i se pare jignitor de mic. Alte mame „sănătoase, fără vicii” nu cer, în schimbul bebelușului legat frumos cu fundă roșie de cadouri, decât „seriozitate și respect”. Asta, cel puțin până văd cu cine au de-a face. Cele mai hotărâte pot face vizite de „vizualizare” până și în Italia, pentru a vedea cu ochii lor cuplurile care vor bebe Ersatz, înainte de a se decide să se închirieze pentru o perioadă nici prea lungă, nici prea scurtă, ci numai bună – de fix nouă luni.
În România, legea nu are nimic împotriva mamelor surogat. Adică, să ne înțelegem, dacă acestea ar da copilul pe gratis. Vorba înțeleaptă ne spune că bătrânii sunt de vânzare, dar despre cine n-are copii și îi cumpără nu e la fel de înțelept să apostolezi. Există de multă vreme un proiect de lege, emanat de Camera Deputaților, privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată, în care se precizează că un cuplu cu probleme de fertilitate ar putea încheia la notar un contract cu mama purtătoare pentru a suporta numai costurile medicale și a-i oferi acesteia veșnicele bonuri de masă (un soi de passepartout românesc) pe perioada sarcinii. Nu discut dacă acest proiect de lege o fi bun sau prost. Deocamdată, însă, țara arde pe diverse teme electorale, nu are vreme să se coafeze la banca mamelor.
Revin la japonezul cu prieteni de închiriat pentru a semnala ceva ce mi se pare chiar îngrijorător (la mine, în primul rând). Nu am găsit nimic ieșit din comun nici în bătrânul de închiriat, nici în mama și bebelușul surogat. Iubitul sau iubita de închiriat precizam de la început că sunt ceva limpede ca apa de izvor. Dar pretenția niponă mi s-a părut mai caraghioasă decât oricare alta prin nonsensul ei. Nu mai ne izbesc în plex, cu sensibilitatea noastră oricum prea selectivă, cazurile de mai sus pentru că ne-am hârșit într-atât? Mă tem că da…
[1] Spartakus, „Cine n-are bătrâni să-și cumpere, că primește bani pe ei”, Academia Cațavencu, 7 aprilie 2014.
[2] BioTexCom, Centru de medicină reproductivă, mamesurogat.net
[3] Focus, 30 august 2013.
