Gottfried K. avea nouă ani și jumătate când l-a adus bunica lui la Clinica pentru Copii de la Spitalul Universitar, pentru un consult. Era înalt și deșirat pentru vârsta lui și avea un aspect plăcut, cu niște ochi căprui izbitor de frumoși. Din păcate, îi lipsea coordonarea fizică, iar expresiile faciale îi erau atât de greu de interpretat, încât primul medic care l-a examinat – tânăra Anni Weiss, psiholog – a presupus că era „slab de minte”.
Nu era prima care se înșela, i-a spus bunica lui Gottfried. Multă lume îl lua pe nepotul ei drept un copil încet la minte și prost. Colegii lui de la școală îi dăduseră o poreclă crudă, care o umplea de furie: Gottfried Nebunul. Ea știa că se înșală, fiindcă, atunci când îl întrebau ceva profesorii, copilul era foarte inteligent și serios. Dar trebuia să recunoască faptul că nici ea nu-i înțelegea comportamentul.
Acasă și în compania adulților, Gottfried părea vesel și mulțumit, dar cea mai măruntă schimbare de rutină îl deruta. Când era tulburat, începea să se foiască, să chicotească și să spună vrute și nevrute, pe un ton ridicat. Cum la fel se comporta și când era vesel, bunicii îi era greu să-și dea seama cum anume se simțea. Alți copii îl îngrozeau, ceea ce nu era de mirare, având în vedere cât de urât îl tratau. Dar părea și neobișnuit de neajutorat. De multe ori uita să se spele pe dinți și să facă baie și avea nevoie de ajutorul unui adult chiar și ca să-și lege șireturile. În plus, avea o teamă copilărească față de lucruri de care mulți băieți de vârsta lui nici nu se sinchisesc, printre care câinii, zgomotele puternice, norii și vântul.
Weiss a ascultat cu atenție și a luat notițe. A plăcut-o încă de la început pe bunica lui Gottfried, pe care a descris-o drept „o femeie simplă, de șaizeci de ani, bună la inimă și foarte chibzuită”. Îi era drag și băiatul, dar își dădea seama de ce nu reușea bunica să-i înțeleagă comportamentul. Weiss a crezut-o când i-a spus că nepotul ei nu era răutăcios sau nesupus în mod intenționat. Dimpotrivă, era milos și naiv și îi era teribil de rușine când i se atrăgea atenția că făcuse ceva greșit. Doar că părea, prin însăși natura lui, incapabil de a se comporta cum se cuvine în public.
În orice caz, bunica lui îl adusese unde trebuia – era, poate, singura clinică din lume unde avea să beneficieze de îngrijirea și atenția de care avea nevoie. Weiss de-abia aștepta să discute cazul cu colegii, în special cu un pediatru molcom care tocmai se angajase acolo și pe care păreau să-l intereseze în mod deosebit copiii talentați și sensibili respinși de semenii lor. Îl chema Hans Asperger.
Steve Silberman, Neurotriburi. Istoria uitată a autismului
Traducerea de Anca Bărbulescu
Editura Frontiera, 2016
