În ultimii ani ai secolului XVIII, în fiecare seară, la exact aceeași oră, o siluetă solitară ieșea din cea mai neobișnuită casă de pe lângă parcul Clapham Common ca să-și facă plimbarea de sănătate. Pentru a evita ochii curioși ai vecinilor, mergea pe marginea drumului, nu vorbea niciodată cu cei care-l recunoșteau și nici nu-și ducea mâna la pălărie ca să salute trecătorii. Purta haine înzorzonate, care fuseseră la modă cu decenii în urmă, și avea un mers al lui, adus de umeri, cu mâna stângă la spate. Ca și ora plecării, traseul nu i se schimba niciodată. Mergea pe Dragmire Lane până la Nightingale Lane, apoi tot înainte cam un kilometru și jumătate, trecând pe lângă case liniștite cu fațada la stradă și pe lângă șiruri de stejari și păducei, până ajungea la Wandsworth Common. Apoi se întorcea pe același drum.
Pe domeniul lui, își apăra prețioasa singurătate la fel de riguros ca în afară: comunica cu servitorii prin bilete lăsate pe o masă din hol. Odată, o cameristă care mătura a făcut greșeala de a-l lua prin surprindere pe o scară, iar reacția lui rapidă a fost să comande să se construiască o a doua scară, în spatele casei, ca să nu se mai întâmple un asemenea incident.
Vecinii din suburbia aceea rustică a Londrei nu știau mai nimic despre munca lui solitară într-o magazie din spatele casei, mulțumită căreia numele avea să-i devină nemuritor. Prin Clapham umbla vorba că ar fi fost un fel de vrăjitor. E drept că trăsătura cea mai izbitoare a domeniului lui nu făcea decât să ațâțe zvonurile. Pe un delușor din grădină se înălța spre cer un stâlp de 24 de metri înălțime, ca un catarg de corabie pe uscat.
Refuzând să pozeze pentru un portret formal (concesie considerată în general de rigoare pentru un om de rangul lui), aproape că a reușit să se ferească de privirile curioase ale istoricilor din viitor. Singura imagine care-l reprezintă pe Henry Cavendish în viață prezintă un bărbat cu aer aristocratic, în frac, cu manșete cu volane și ciorapi albi și cu un tricorn negru peste peruca legată într-o coadă groasă la spate. Chiar și la sfârșitul secolului XVIII, era un stil vestimentar demodat până la sfidare; mai mult, a purtat același costum zi de zi, toată viața lui de adult. În fiecare an, când începea să i se decoloreze haina (mereu în aceeași nuanță de verde-cenușiu sau violet), își punea croitorul să-i facă alta identică.
La fel de constant era și în ce privește obiceiurile la masă. Deși averea personală i-ar fi permis banchete mereu diferite, cu delicatese exotice aduse pe ocean din cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, a subzistat timp de decenii cu același meniu umil la aproape fiecare masă: pulpă de oaie. O dată pe săptămână, când lua cina cu colegii lui de la Royal Society Club, se așeza invariabil în același scaun, după ce-și atârna pălăria și haina pe un cârlig al cuierului care ar fi putut la fel de bine să fie marcat cu o plăcuță cu numele lui.
Așa a reușit, în sfârșit, un tânăr desenator isteț pe nume William Alexander să-l surprindă într-un portret – procedând ca un paparazzo al epocii lui. După ce a convins portarul să-l lase să intre, Alexander s-a instalat într-un colț ferit al sălii și a schițat pălăria și haina lui Cavendish, atârnate la locul lor din cuier, mereu același. Mai târziu, la o masă, a desenat fața subiectului în timp ce se pregătea să-și mănânce porția de carne de oaie. Apoi, artistul a combinat cele două imagini, producând un portret-mozaic complet.
Rutinele inflexibile și programul inflexibil ale lui Cavendish nu se schimbau cum nu se schimba nici calendarul mareelor din golful Portsmouth. Într-o situație rară, când a invitat patru colegi de la Royal Society să ia cina la el, în Clapham, un bucătar a îndrăznit să sugereze că o pulpă de oaie nu ar fi o masă tocmai adecvată pentru cinci oameni. Cavendish a răspuns, în stilul lapidar caracteristic, „Atunci ia două.”
Steve Silberman, Neurotriburi. Istoria uitată a autismului
Traducerea de Anca Bărbulescu
Editura Frontiera, 2016
