Dispoziția calmă a lui Kanner a fost zdruncinată la sosirea la New York, unde fiul unui coleg german l-a însoțit în prima lui călătorie cu metroul. Văzându-i pe ceilalți pasageri cum strâng din dinți și fac mișcări circulare cu mandibula, Kanner și-a exprimat presupunerea că sărmanii de ei sufereau de un tic provocat de epidemia globală de encefalită letargică apărută în 1918. Tânărul lui ghid l-a informat cu delicatețe că semenii lor agățați de bare erau cuprinși de o cu totul altă epidemie: moda mestecatului de gumă Wrigley’s, care încă nu ajunsese la Berlin. Kanner a rămas groaznic de jenat de greșeala lui de novice. „Mulți ani de-atunci încolo”, mărturisea el, „m-am simțit stânjenit la amintirea gafei mele de diagnosticare.”
imagine: Jeffrey Fisher
După ce a traversat cu trenul Câmpia Centrală, Kanner a descoperit că Spitalul de Stat Yankton (o instituție enormă, care avea în holul de marmură o reproducere după Madona din Capela Sixtină) era înconjurat de peste șase sute de hectare de teren arabil, pe care se creșteau porci și vaci de lapte și se cultiva porumb pentru alimentația pacienților. I-a scris unui prieten din Berlin că se simțea de parcă ar fi lucrat într-un parc. În săptămânile următoare a aflat însă cu dezamăgire că, dintre noii lui colegi, doar unul (superiorul lui direct, George Adams, administratorul spitalului) făcuse cursuri propriu-zise de psihiatrie. Infirmierii erau pensionari în căutarea unui mod productiv de a-și ocupa timpul, iar personalul de asistență din secții se compunea din fiii și fiicele fermierilor, care încercau să câștige și ei ceva bani.
Stilul de psihiatrie practicat la spital părea uluitor de primitiv. Pacienții erau diagnosticați prin vot popular, după îndeplinirea unor sarcini simple ca numărătoarea inversă de la o sută din șapte în șapte și repetarea de încurcături de limbă ca „truly rural” și „Methodist Episcopal”. Pe Kanner l-a oripilat spectacolul colegilor lui cu funcții mai înalte, care încercau „să pară erudiți când votau dacă un pacient «avea» dementia praecox, psihoză maniaco-depresivă, paranoia, pareză generală sau psihoză senilă, alcoolică, epileptică ori «nediagnosticată», aproape în același fel în care deosebește un băutor cu experiență Old Forester de Old Grand Dad.”
Într-o zi, când Kanner își făcea vizita în Salonul de Piatră – cum numea personalul spitalului Secția M, rezervată cazurilor netratabile de psihoză –, un fermier pe nume Charlie Miller, care de ani de zile era mut, catatonic și țintuit la pat, s-a ridicat în capul oaselor și a spus: „Domnule doctor Kanner, vreau să discut cu domnul doctor Adams.” A doua zi de dimineață, Miller s-a ridicat din pat și s-a îmbrăcat, cu ajutorul unui asistent. A vorbit pe larg cu Adams despre unele măsuri care să le garanteze siguranța financiară soției și copiilor lui. În următoarele două săptămâni, s-a ridicat din pat în fiecare dimineață, a luat micul-dejun în sala de mese și a ajutat personalul cu îngrijirea altor pacienți care fuseseră declarați dincolo de orice speranță. După aceea, la fel de brusc, a refuzat să se mai ridice din pat și n-a mai rostit nici un cuvânt până la moarte.
Odată, Kanner i-a dat unui fermier schizofrenic o veste care se aștepta să-l tulbure: fiul lui fusese diagnosticat cu schizofrenie și avea să-i fie, în curând, vecin de salon. Dar fermierul, care se ocupa de imprimeria spitalului și se adâncea zilnic, timp de o oră, într-o meditație tăcută, a rămas imperturbabil. Când a fost internat fiul lui, l-a învățat cu răbdare cum să culeagă literele pentru tipar. De atunci înainte, au lucrat împreună, aparent mulțumiți de tăcerea lor comună.
Kanner a ajuns la concluzia că cel mai priceput observator clinic dintre toți angajații spitalului era un voluntar infirm din Salonul de Piatră, care-i trata pe pacienți cu respect, ca indivizi. Omul le asculta ore întregi poveștile din copilărie, speranțele și aspirațiile de dinainte să fie declarați nebuni. Nu se număra printre „experții” spitalului, dar a avut un efect decisiv asupra metodei psihiatrice a lui Kanner. În loc să-i bată la cap pe pacienții de la Yankton cu chestionare stupide, a început să le investigheze contextele familiale, pentru a identifica rădăcinile profunde ale bolii fiecăruia.
Steve Silberman, Neurotriburi. Istoria uitată a autismului
Traducerea de Anca Bărbulescu
Editura Frontiera, 2016
