Merg la bărăgăniști să-mi ridic legitimația de călătorie

”Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este vorba totuși de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi din tine.” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Editura Eminescu, 1987, p. 7.)

 

***

 

Bărăgănist, –ă, bărăgăniști, –ste, s.m. și f. Din Bărăgan+ suf. –ist. Persoană deportată, în 17-18 iunie 1951, de Rusalii, în câmpiile pline de scaieți ale Bărăganului, traversate, iarna, de crivăț năprasnic. Diferit, prin semnificație, de locuitorul acelui spațiu, de băștinaș, de cel care, din moși, strămoși, viețuiește acolo, în Câmpia Bărăganului, de cel care, dac-ar fi să utilizăm o formulă stereotipă, se consideră un fiu al locului. Distincția trebuie făcută. Bărăgănist conține, parcă, precum alte cuvinte relativ recente, construite cu sufixul –ist, o ”povară” semantică, istorică (e lesne perceptibilă trimiterea la istoria unor ani negri din România stalinistă), de fapt, o indirectă conexiune la un real hors du commun sau, altfel spus, la o realitate dureroasă. Bărăgănist e cel care a trăit, în chip forțat, în Câmpia Bărăganului. Diferit de locuitorul altor regiuni, diferit de muntean, ardelean, bănățean, moldovean, dobrogean, diferit de bucureștean, timișorean, vâlcean, constănțean. Mobilitatea sufixului –ist, capacitatea lui de a trimite la realități totalmente diferite, în funcție de tema la care se anină, permite crearea de cuvinte interesante în română, încadrabile cu dificultate. Nu este, precum –ean, un sufix al apartenenței prin excelență. Să ne gândim, în acest sens, la formații lexicale mai mult sau mai puțin recente, de tipul: minciunist, trombonist, integralist, heirupist, stahanovist, navetist etc.

Prin rostirea acestui cuvânt, bărăgănist, parcurgem inevitabil, opintindu-ne prin iarba deasă, crescută până la brâu, locurile acelea de împovărătoare amintire, triste peste măsură, în care țăranii cinstiți, înstăriți (pentru că munceau și agoniseau, pentru că, mai presus de orice, gândeau limpede, cu capul lor) au fost obligați să trăiască, la limita supraviețuirii, cinci ani, să se dezrădăcineze, să-și construiască, din lut și buruiană uscată, bordeie, cu mâinile pline de bătături, să viețuiască precar, de pe o zi pe alta, bordeie din nimic, în care șobolanii își făceau, pe sub podele, zgomotoase tunele, și-n care, iarna, copiii se alegeau cu strașnice degerături. Știu de la mama, care, în iunie 1951, a fost deportată dimpreună cu mama ei la Fetești, în inima Bărăganului. Avea doar nouă ani. Bunicul, tatăl mamei, murise cu puțin timp în urmă. Chiaburul, cum era numit de ”fiii” satului, de trădători, de cei care le-au semnat condamnarea la temnița Bărăganului. În fiecare zi de sărbătoare, la Crăciun, de Paști, sau doar așa, din senin, când se întâmplă să înmugurească anotimpul, printre lacrimi încremenite pe versanții obrazului, într-o atmosferă apăsătoare, povestește cum a fost acolo, cum a răzbit, cum s-a întors acasă, la Petroman, în satul de unde plecase, cum n-a mai găsit absolut nimic la întoarcere, doar ziduri goale, cum vecinii le priveau pieziș, cum unii se arătau mult prea binevoitori, suspect de binevoitori, cum n-au mai găsit banii îngropați în grădina casei, lângă un măr, cum pământul nu mai era același, nici cerul, nici stelele. Disperare. Ciulinii Bărăganului, titlul cărții scrise, în 1928, de Panait Istrati, avea să devină o sintagmă emblematică pentru descrierea peisajului neospitalier de acolo, cu vânturi puternice, care duceau ciulinii într-o parte și-ntr-alta a câmpului, până se forma câte-o minge uriașă, apocaliptică. Peisaj macabru, o câmpie traversată de mii și mii de creaturi vegetale, neîntâlnite decât acolo. Ciulinii amenințători, despre care mama încă povestește, cu incredibilă limpezime a minții, ciulinii care traversau sufletele țăranilor dezrădăcinați și înfigeau fiori reci pe șira spinării. Mingi imense, arătări paradoxal imponderabile, săltate în toate părțile, vertiginos. Într-un dans grotesc. Înspăimântătoarea stafie a fricii. Printre baloanele acelea, oameni în straie cenușii, cu fața arsă de soare, se chinuiau să supraviețuiască. Bărbați, femei și copii, un lanț de suflete petrecute peste un peisaj ca o temniță, din care ieșea teafăr doar acela care înțelegea că nimicul e înscris în ființa noastră pământeană, de la naștere până la moarte, că-l purtăm, cenușă și fum, cu noi, că el este, la o adică, asemănător cu ciulinii strânși în hora morții la câmpie, înfrățiți în hiperbolice baloane purtate de vânt.

Merg la bărăgăniști să-mi ridic legitimația de călătorie. – este un context lingvistic în care se observă clar cum bărăgănist preia și însemnele locului, ale sediului unde se desfășoară o activitate destinată lor, celor care au supraviețuit unor ani grei, de strămutare forțată. Nu se spune ”Merg la Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan”, ci se preferă, mai degrabă, prima formulare, adică raportarea la individul care a suferit odinioară, bărăgănistul, și care, acum, își trăiește bătrânețea, țesând aceleași amintiri, mereu aceleași, printre lacrimi înghețate-n suflet, chiar dacă totul s-a schimbat, chiar dacă, în Bărăgan, n-au mai pus piciorul și nici nu o vor face, e prea departe. E prea târziu. Doar câte-un toponim, Fetești, spre exemplu, mai revine, reînvie mut, un tren supraîncărcat, un vagon cu vite, oameni și provizii, cu boli, destine și amărăciune, cu mirosuri pestilențiale. Bărăganul-Auschwitzul românesc. Nu, n-au fost gazați, dar au trăit cu teama că-ntr-o zi o armă le va fi pusă la tâmplă și poc, poc, totul s-ar fi stins. Frica – un gaz letal, cotidian. Care acționează încet și mutilează sufletul. Un fel de picătură chinezească. Frică plus frică plus frică egal frică supradimensionată. Frică atroce, cuibărită iremediabil în străfundurile ființei bărăgănistului. Frica de a nu rămâne fără pâine. Frica de a nu rămâne fără apă. Mama își burdușește cămara, bucătăria, balconul, an de an, cu tone de mâncare, gătită, conservată, proaspătă, cumpără frenetic, zi de zi, deși nu mănâncă nici pe jumătate, depozitează kilograme de cartofi care fac muguri și pe care, mai apoi, îi aruncă, prin februarie, la gunoi, murături peste murături, zarzavaturi care se deshidratează văzând cu ochii, totul pentru a se salva de la o posibilă înfometare, totul pentru a scăpa de frică, totul pentru a merge mai departe. Nu, nu se va întoarce niciodată în Bărăgan, deși beneficiază de gratuitate absolută pe mijloacele de transport. Nu-i place să călătorească, așa cum fac pensionarii fericiți din Occident. Merg prin insule, prin țări exotice, călătoresc pe apă, pe uscat sau cu avionul, de două, trei ori pe an. Mama mea nu călătorește. Singura dată a fost atunci, în ’51, în câmpiile Bărăganului. Marea călătorie. Punctul terminus.

 

***

 

Soldatul impasibil, cu arma la picior, foarte tânăr, refuză cana cu lapte întinsă de bunica. Catalina, așa o cheamă, tocmai a muls vaca și laptele cu spume, aburind, pare o punte ușor de trecut între deportabili și soldații de nici douăzeci de ani. Îi dă cu putere peste mâna întinsă, bunica tresare, cana cu lapte cade cu zgomot. Între bunica și soldat, o baltă albă, încă aburindă. O pisică roșcovană se strecoară printre picioarele bunicii și-ncepe să lingă laptele vărsat. Din când în când, ridică ușor capul și-l privește fix pe soldat. Ochii ei verzi, fosforescenți, trec puntea. Soldatul se apleacă și-o mângâie ușor.

 

***

 

Bărăgănist, din perspectiva amară a istoriei reținute-n el, se comportă ca un cuvânt-cutie de rezonanță, susceptibil de-a declanșa, în mintea locutorului de limba română, o multitudine de sensuri conexe. De aceea, vădita raportare la toponimul Bărăgan permite, în același timp, apropierea deciulin, bordei, crivăț, cu întreg tabloul conceptual, îndepărtat, al acelei lumi. Toate cuvintele menționate fac parte dintr-un câmp semantic, lexical, dintr-o, prin extensie, memorie colectivă. Asistăm la un fel de patrimonizare a termenului. Bărăgănist aparține acestui spațiu mioritic, nu poate fi transplantat, tălmăcit într-alte limbi. E un termen cu arie de acțiune restrânsă și, prin aceasta, intraductibil. Neinternaționalizabil. Face parte din patrimoniul nostru lingvistic și, prin extensie, dintr-o raportare permanentă la realitatea istorică. Pe o hartă a cuvintelor tari, grele, din cultura română, ar deține un loc special, în nuanțe crud asimilate, pentru că a pigmentat, fragmentat, dislocat sufletul românesc.  Parcursul acestuia. Cu sânge.

 

 

 

3 martie 2016, Timișoara

2 Comentarii

  1. dusan crstici says:

    Articolul este rascolitor de trist, adevarat si atat de inspirat incit poate candida la Pulitzer, in timp ce scena canii de lapte merita Oscarul daca ar fi filmata! Ca sa pot indura cotidianul national, pentru Baragan, ma gandesc la istoria tragica a conacului Maia, asezat minunat la confluenta Ialomitei cu Prahova, ultimul afluent al Nilului romanesc inainte de traversarea desertului crimelor comunismului! Probabil ca daca stapanul Maiei nu ar fi fost asasinat, Nilul romanesc ar fi fost purtatorul altui mesaj.
    Cu multa consideratie, Dusan Crstici

    • Simona Constantinovici says:

      Mulțumesc pentru percutantul mesaj, pentru apreciere, stimate domnule Dusan Crstici! Tot adevărul istoric, toată aura de legendă a conacului Maia ar merita, neîndoielnic, să fie convertite în pagini de literatură. Barbu Catargiu îndeamnă, peste timp, la scris. Ca, de altfel, atâtea personalități dominante ale istoriei acestui popor, contestabile sau nu. Vorbim, până la urmă, tot despre ravagiile istoriei, despre crime asupra umanității, despre trădări, despre perfidele chipuri ale politicii, dintotdeauna și de pretutindeni.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *