Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Gabriel MURSA.
De ce „Economie & Societate liberă”? Există multe serii de discursuri care se feresc de această conjuncţie, care o consideră opţională; altfel spus – care susţin că putem avea economie liberă, fără societate liberă ori societate liberă fără economie liberă? Ca să nu mai spun că, pe deasupra, am avea şi democraţie autentică… Pot fi, aşadar, libere cele două – economia şi societatea – separat?
Există în istorie exemple de sisteme economice relativ libere ce funcționează în societăți autoritare (dar niciodată tiranice). Există situații în care libertatea economică se manifestă cu mai multă forță decât libertatea politică sau alte tipuri de ”libertăți”. Însă, pe termen lung, nu poate exista o economie cu adevărat liberă într-o societate bazată pe utilizarea excesivă, sistematică și pe scară largă a coerciției arbitrare (marca distinctivă a societății totalitare). Hayek, Friedman și, oarecum, Schumpeter lămuresc bine această problemă. Trebuie să ținem cont de faptul că oamenii folosesc sistemul economic pentru a-și procura mijloace cu ajutorul cărora vizează obiective, în mare majoritate, non-economice. Prin urmare, pentru a se putea bucura de libertate în sens general, indivizii trebuie să se bucure și de libertate economică. În fapt, separația dintre libertatea economică și alte tipuri de libertăți este artificială și incompatibilă cu o concepție coerentă despre societatea liberă. Așadar, nu poți avea societate liberă în absența economiei libere. Economia liberă fără societate liberă este inutilă deoarece ea servește, așa cum am spus deja, atingerii unor finalități non-economice, alese de indivizii responsabili.
Dacă pe termen scurt, pot exista diferite combinații dintre cele două, pe termen lung acest lucru este imposibil. Probabil, mirarea dumneavoastră vine din titulatura colecției ”Economie și Societate Liberă”, al cărui coordonator sunt, alături de profesorul Ișan, ambii fiind economiști de formație. Am preferat această sintagmă care, într-adevăr, ar putea genera nedumeriri, tocmai pentru a transmite mesajul că titlurile pe care le vom publica aici vor veni nu doar din zona teoriei economice, ci și dinspre teoria politică, sociologie etc, astfel încât cititorii să înțeleagă că, de fapt, libertatea se manifestă ca un tot indivizibil și că economia este tot atât de liberă sau neliberă pe cât este societatea însăși.
Aveţi, aşadar, o serie editorială cu o titulatură identică – o serie legată strîns de numele dvs – scoasă sub egida Universităţii A. I. Cuza din Iaşi. Ce fel de cărţi apar aici, în această serie?
Mai întîi aș vrea să precizez că ideea înființării acestei colecții aparține profesorului Ișan, rectorul în exercițiu, dar pe final de mandat, al Universității, un om care prețuiește foarte mult cartea, cultura în general și libertatea, într-o lume academică ce devine, pe zi ce trece, tot mai ”pragmatică”, ca să folosesc un eufemism. Eu nu am făcut decât să susțin cu entuziasm acest demers singular și, fără falsă modestie, remarcabil. Deși dezamăgirea m-a cuprins în câteva rânduri – nu-i chiar atât de simplu să faci să funcționeze o asemenea întreprindere. În al doilea rând, scopul colecției despre care vorbim este acela de a disemina teoriile, concepțiile ”sistemului de principii”, așa cum îl numea Benjamin Constant, pe care a fost clădită cu atâta migală lumea civilizată, respectiv liberalismul, fără ca demersul nostru să poată fi intepretat din vreo perspectivă politică. Așadar, am ajuns să traducem și să publicăm lucrări remarcabile scrise de gânditori extraordinari, precum Friedrich von Hayek, Ludwig von Mises, Pascal Salin, Peter Boettke sau Guido Hülsmann. Trebuia făcut acest lucru din două motive: primul, nu exista în România un program sistematic de publicare a unor asemenea opere, deși tentative dispersate și timide au existat din partea câtorva edituri; al doilea, piața autohtonă de carte și lumea academică sunt inundate efectiv de o literatură care preamărește statul și diabolizează piața, promovează excesiv soluția mântuitoare a expertului guvernamental și a omului politic, dar disprețuiește piața liberă, cooperarea voluntară și binefacerile indiscutabile ale antreprenoriatului. Cu nedisimulată mândrie spun că am trecut deja de douăzeci de apariții editoriale, că ne apropiem de finalizarea procesului de traducere și publicare a operei complete a lui Hayek și că, ușor-ușor, cum ar spune Aldous Huxley, am deschis o Poartă în Zid. În plus, intenționăm achiziția drepturilor de autor pentru opera completă a altui economist remarcabil, Israel Kirzner.
De ce nu au ecou în presa de largă circulaţie – şi adesea, nici măcar în aceea de nişă – asemenea nume? De ce credeţi că tipul acesta de „literatură” este mai greu de prizat, cînd nu de-a dreptul – a priori adesea – demonizat şi dat la o parte?
Există mai multe motive. În primul rând, lumea, inclusiv cea academică, citește foarte puțin. Astăzi este la modă intelectualul de tip ISI Thompson, care, în principiu, scrie mai mult decât lecturează. Din păcate, pare să fi trecut vremea în care cititul era un scop în sine, când pătrunderea ideilor și discutarea lor făceau parte din bagajul obligatoriu al omului civilizat. Cel puțin în lumea academică, trăim sub imperativul publicării imediate în reviste care, ironia sorții, își spun ”cu factor de impact mai mare decât zero”. Or, acest pragmatism nesănătos sau prost plasat devine, pe nesimțite, tumoarea malignă ce amenință lumea ideilor și a cărților. Nu cred că exagerez dacă spun că foarte mulți oameni citesc sub imperiul publicării imediate și ”cu impact”, ceea ce denaturează în mod evident obiectul muncii intelectuale. Apoi, intelectualii, cei cărora li se adresează în primul rând ”producția” de carte, nu privesc cu simpatie concepțiile prevalente în asemenea opere. Aș putea spune chiar intelectualii se află de cealaltă parte a baricadei. Dascălii, profesorii în mod particular. Să nu uităm că etatizarea sistemului de învățământ din lumea occidentală a fost rezultatul presiunii exercitate de profesori asupra politicienilor și funcționarilor guvernamentali. Hayek a scris un eseu remarcabil legat de acest subiect, Intelectualii și socialismul. În al treilea rând, după cum spunea Ortega y Gasset, dacă nu mă înșel, antiliberalismul este mai vechi decât liberalismul. Sistemul de principii pe care astăzi îl denumim liberalism a apărut extrem de târziu în istoria umanității. El este ceva nou, căruia gândirea comună nu i s-a adaptat complet. Gândirea liberală este un produs al evoluției culturale, al trecerii extrem de lente a vremii, pe când modul de gândire socialist corespunde instinctelor noastre înnăscute. Cea din urmă reprezintă reflexul, obișnuința, condiția în care mintea umană a evoluat timp de milioane de ani. Atitudinea și mentalitatea liberală reprezintă un efect al educației, al studiului permanent și al încercării stăruitoare de a înțelege lumea nouă din jurul nostru; gândirea socialistă, gregară și primitivă, este ”datul”, vine din aparatul nostru instinctual. Prima impune efort și străduință pe calea cunoașterii, a doua se dovedește a fi comodă, ”intuitivă” și compatibilă cu pornirile noastre ancestrale. Prima constituie excepția, a doua reprezintă regula. Într-o anumită măsură, a fi liberal înseamnă să gândești împotriva curentului, a valului majoritar. Acesta este motivul pentru care literatura de acest gen sparge atât de greu zidul ”gândirii populare”, de aceea, liberalii trec drept minoritari, exotici și, chiar, anarhiști. Literatura de stânga domină lumea socială, deci și pe cea academică, pentru că ne dă dreptate, ne satisface niște instincte remanente, arhaice, neadaptate lumii în care trăim, dar plăcute, pentru că ne asigură un confort psihic fără să ne confrunte cu propria oglindă. Gândirea liberală înseamnă rigoare și spirit critic și autocritic, cea socialistă conformism și narcisism.
A propos, care apreciaţi sau care intuiţi că este, pe piaţa noastră de carte, raportul ori proporţia între cărţile cu „literatură” (politică, economică, filosofică; folosesc aici termenul de literatură într-un sens mai larg…) socialistă şi cele cu literatură liberală?
Mi-e greu să mă exprim în termeni strict cantitativi, pentru că nu fac asemenea statistici. Însă cumpăr cu asiduitate cărți și urmăresc cu destulă atenție aparițiile editoriale din domeniile mele de interes. De aceea, n-am nicio îndoială că literatura leftistă deține supremația. Spre exemplu, observ foarte multe cărți din această zonă care se traduc în limba română imediat după apariția lor la editura-mamă din străinătate. O biografie a lui Keynes, destul de consistentă și dificil de adus pe piață imediat, vândută la un preț destul de piperat, a apărut aproape simultan în România și Anglia, ceea ce mă face să cred că există un public numeros și nerăbdător s-o citească. Apoi, este cazul celebrei cărți a lui Piketty, care a stârnit o vie emoție pe o rețea de socializare, deși, așa cum se întâmplă de obicei, sunt convins că foarte puțină lume a citit-o și îi înțelege în detaliu conținutul. Mai mult decât atât, una dintre cele mai mari edituri din România, care lansează un titlu pe zi, vinde numai literatură de acest gen. Personal, nu mă deranjează, deoarece un intelectual trebuie să accepte inclusiv lucrurile care nu-i convin. Însă nu poate să nu mă contrarieze faptul că multe cărți de stânga de-a dreptul mediocre răzbat cu mare ușurință prin comparație cu, să spunem, Drept, legislație și libertate, a lui Hayek. Totuși, dacă ținem cont că, psihologic vorbind, intelectualul și cititorul român au, mai curând, un reflex stângist, lucrurile par cât se poate de logice. În plus, editurile autohtone, cu foarte, foarte puține excepții (mă gândesc la Humanitas în primul rând), satisfac o cerere deja existentă. Cu alte cuvinte, nu-și propun să educe, ci să vândă. Piața este o formă de democrație, iar democrația vine cu argumentul numărului, care evident, nu poate fi folosit întotdeauna drept criteriu ultim al adevărului sau al excelenței. Ca să-l parafrazez pe Tocqueville, piața (de carte) reproduce gusturile, nu neapărat le produce. Totuși, acest lucru n-ar trebui să ne ducă la gândul că avem o alternativă mai bună.
Puţin mai înainte aţi formulat o idee la care eu subscriu dar care, în inflaţia de perspective de sorginte socialistă cărora le suntem martori, pare azi excentrică: anume, că lumea civilizată a fost creată – şi, cum sugeraţi, nu implicăm aici o perspectivă politică – de către liberalism. Lumea civilizată, nu neapărat lumea modernă – fiindcă există mai multe modernităţi şi fiindcă, de binefacerile liberalismului bunăoară au beneficiat şi unele modernităţi care coboară omul, care îl duc spre tot felul de subterane ori caverne. Întîi, de ce a ajuns să fie excentrică o asemenea perspectivă – riguros documentabilă din perspectiva istoriei ideilor?
Dacă definim liberalismul prin opoziție cu socialismul, ceea ce în principiu este corect, deși nu neapărat flatant, lucrurile devin mai clare. Spuneam mai sus că socialismul este reflexul societății închise, autarhice, tribale. Nu trebuie să citim Societatea deschisă a lui Popper sau Infatuare fatală a lui Hayek, proaspăt apărut în colecția ESL, ca să ne dăm seama de acest lucru. Ce înseamnă societatea tribală? Primatul întregului asupra individului, esprit de corps, ca să nu-i spun instinct de turmă, întâietatea obiectivelor comune în fața celor personale, prevalența proprietății publice în raport cu cea individuală, superioritatea morală a clanului, demonizarea interesului propriu și sanctificarea celui de grup, obsesia pentru controlul conștient al proceselor sociale și disprețul profund față de cele spontane etc. Aceste propensiuni nu sunt rele în sine, ci doar inadecvate societății sofisticate în care trăim astăzi. Proprietatea publică nu este nocivă prin definiție, doar că ea nu poate constitui bază a relațiilor dintre indivizii, în cea mai mare măsură necunoscuți, ai unei societăți sofisticate, deci anonime. Prevalența interesului de grup are logică într-o societate autarhică, de mici dimensiuni, specifică lumii primitive, sărace din trecut, dar se dovedește complet nefuncțională într-o societate deschisă, formată dintr-un număr tot mai mare de persoane. De-a lungul scurgerii lente a istoriei, omul primitiv a reușit să-și depășească statutul mizerabil impus de zgârcenia naturii pentru că a renunțat la xenofobie, la autarhism, la instinctul de turmă și a stabilit relații de cooperare cu inși venind din alte triburi, comunități, cu alte concepții despre lume. Or, această demolare treptată a societății închise, ghidată de principii militariste, stăpânită de ura față de străini, totalitară (în sensul primatului interesului de grup, clan, bandă), presupunea o morală complet diferită, morala liberală. În principiu, aceasta presupune ascendentul interesului individual, recunoașterea individului ca arbitru suprem al propriilor interese, statuarea unui spațiu privat (proprietate) în care orice ins poate acționa în conformitate cu propriile finalități, acceptarea libertății individuale ca principiu fundamental de reglare a relațiilor personale și de funcționare a ordinii sociale. Tocmai aceste idei au fost cele care au făcut posibilă emergența unui tip de societate complet diferit, o societate liberă, rezultat al acțiunilor individuale interesate, îngrădite doar de reguli abstracte, și nu al dorinței unui grup sau a unui conducător mai mult sau mai puțin luminat. Nu întâmplător, răspândirea acestui noi tip de morală, aproape opus celui arhaic, care a dominat cea mai lungă parte a istoriei umanității, a produs schimbarea radicală a modului de viață tradițional și a permis, pentru prima oară în istoria umanității un salt uriaș atât din perspectiva bunăstării materiale, cât și a celei culturale. Oamenirea iese treptat din primitivism și barbarie pentru că reușește să se ghideze după principii complet diferite de cele ce dominau istoria primitivă. Pentru mine, nu-i deloc surprinzător că ieșirea din barbarie, primitivism este sinonimă cu acceptarea pe scară largă, deși cu destule dificultăți și piedici, a moralei moderne a liberalismului. Socialismul, reflexul înnăscut al gândirii primitive, continuă să subziste doar pentru că instinctele noastre primitive, care ne-au asigurat confortul adaptat societății închise – sigure, cunoscute și formate din indivizi de același sânge -, nu pot fi dislocate atât de ușor, într-o lume civilizată, dar atât de tânără. Din punctul meu de vedere, liberalismul nu mai poate fi considerat realmente excentric, deoarece, în mare, el domină filosofia-cadru pe care stă lumea civilizată, occidentală; însă ADN-ul nostru biologic și cultural, care se modifică ceva mai greu, este încă unul adaptat moralei primitive, în esență, socialistă. Evident, că socialismul are încă suficienți adepți în lumea civilizată, în lumea academică, printre politicieni, oamenii simpli, însă ideile fundamentale după care aceasta se ghidează rămân, în esența lor, liberale. Deși sunt prin natură înclinat spre scepticism, cred că viitorul va consemna prevalența al moralei liberale.
Apoi, complementar cu ideea pe care v-am invitat mai înainte să o detaliaţi: cum se face că ideea de competiţie şi, mai cu seamă, ideea de piaţă au ajuns să fie, cum bine spuneţi, „dispreţuite”, ba chiar „demonizate”? Uneori, mi se pare că încărcătura negativă asociată acum ideii de „piaţă”, în Vest bunăoară, mai cu seamă în mediul academic, rivalizează cu moştenirea funestă a unor termeni cu adevărat încărcaţi negativ de realitate precum, ştiu eu, „nazism”? Pînă la urmă, nu înţeleg de ce refuzăm ideea – de înţeles la modul elementar – că în nici o altă combinaţie, în istoria omenirii, nu a existat mai multă bunăstare şi mai multă libertate decît ceea ce a trezultat din acest binom fondator „piaţă liberă & democraţie liberală”…
La drept vorbind, piața și instrumentele ei de lucru nu au stârnit niciodată un entuziasm extraordinar din partea oamenilor obișnuiți sau a celor bine instruiți în materie de procese sociale. Totuși ele au fost acceptate treptat, pentru că, într-un mod pe care mai nimeni nu-l înțelegea cu adevărat, ceea ce le atrăgea în mod oarecum justificat eticheta ”misterioase”, permiteau oricui să-și atingă scopuri liber alese. Nu există niciun dubiu că creșterea spectaculoasă și pe scară largă a gradului de prosperitate a indivizilor, proces evident de doar două secole, a fost acompaniată de ridicarea treptată a barierelor din calea schimburilor voluntare, adică ”dezlănțuirea pieței”. Așadar, oamenii au ajuns treptat să se bucure de beneficiile pieței fără să-i pătrundă logica imanentă. Or, aici intervine această reacție de dispreț și demonizare, așa cum o numiți. Prin natura ei, mintea umană refuză să accepte lucruri care nu-i sunt limpezi sau care scapă explicației. Indivizii trăiesc cu ceea ce un mare savant de la Harvard, Daniel Wegner, numește a fi ”iluzia voinței conștiente”. Într-adevăr, noi tindem să acceptăm doar ceea ce înțelegem cu claritate și, mai ales, doar ceea ce putem controla, manipula, influența. Preferăm mereu lucrurile simple, logice și proiectate inteligent, celor complexe, neclare, confuze și spontane, aflate înafara voinței noastre directe și ordonatoare. Urâm, detestăm ceva ce ne scapă explicației sau voinței. Or, piața este tocmai un proces spontan, neproiectat, ce se manifestă în absența unei voințe centrale, planificării conștiente. Intelectualii urăsc și mai mult piața, deoarece, pe lângă faptul că nu o pot înțelege cu ușurință, lucru valabil chiar și pentru cele mai instruite minți, trăiesc cu autoamăgirea lui Platon, conform căruia intelectualul trebuie să fie mintea-ghid a societății. Intelectualul trăiește cu impresia că doar expertiza sa poate să ordoneze ordinea socială complexă, altfel, haotică, dezordonată, că doar o minte-directoare superioară, și aici se găsește ”infatuarea lui fatală”, poate da un sens, o direcție, o logică unor proces neproiectate, spontane și, aparent, de nepătruns. De aici, vine ura intelectualilor față de piață și de instrumentele ei fundamentale (competiția, banii și sistemul bancar etc). Demonizarea pieței nu reprezintă decât eșecul inevitabil al unor infatuați cărora le vine greu să accepte că procesele sociale complexe scapă voinței și minții lor pretins omnisciente. Acesta este motivul pentru care, în general, intelectualii urăsc efectul funcționării pieței, adică bogăția. Pretinzând că dețin toată cunoașterea necesară funcționării sistemului economic, refuză să creadă că procesele libere, necontrolate se bazează pe abilitățile și cunoștințele unui biet vânzător de ciorapi și nu exclusiv pe propria superioritate lor intelectuală. Unui asemenea ins îi vine greu să accepte că un ins cu patru clase poate fi recompensat de piața liberă cu o avere mai mare decât un savant. Deși condiția intelectualului în lumea occidentală, civilizată și prosperă, este infinit mai bună decât în societatea totalitară, frustrarea lui vine din faptul că nu deține frâul asupra proceselor sociale, că nu este chemat să planifice, că nu el este înțelepciunea supremă, care de fapt nu există, din Republica lui Platon. Așa cum spunea Keynes despre Lloyd George, intelectualul nu este interesat în ce direcție merge căruța atât timp cât el are hățurile în mână.
Întreb (din nou) ca şi cum aş fi un avocat al diavolului: de ce liberalii – mai ales ei – accentuează aşa de tare, prim şi ultim, ideea de libertate? Nu ar fi fost mai simplu, mai – să zic aşa – natural să defileze cu, ştiu şi eu, ideea de egalitate?
În ordinea socială sofisticată a lumii de astăzi, singurul tip acceptabil de egalitate este cea în fața legii. De fapt, aceasta este cea care permite funcționarea societății libere. Niciun alt tip de egalitate nu este compatibil cu lumea civilizată. Egalitatea constituia cimentul lumii primitive, deoarece dimensiunea ei redusă, relațiile de rudenie dintre membrii clanului, tribului sau bandei permiteau distribuția egalitaristă a producției de bunuri și servicii și stabilirea unui set comun de finalități de atins prin acțiunea coordonată a acestora. Egalitarismul era practicabil acolo, deși trebuie să precizăm că existau, totuși diferențieri după anumite criterii, deoarece numărul redus al populației, legătura de sânge dintre indivizi și faptul de a acționa în circumstanțe de timp și spațiu oarecum similare permiteau o împărțire a responsabilităților și rezultatelor muncii de o manieră care putea favoriza egalitatea. În schimb, într-o ordine socială complexă, sofisticată, formată din inși în cea mai mare măsură necunoscuți, străini, cu legături de rudenie foarte slabe sau inexistente, ce acționează în circumstanțele temporale și spațiale numai de ei cunoscute, practicarea egalitarismului se dovedește imposibilă. De aceea, în lumea sofisticată, civilizată și liberă, acțiunea en corps și atingerea finalităților comune este imposibilă din motive de coordonare. Aici, fiecare ins, dotat cu abilități diferite față de semenii săi, se află în circumstanțe de timp și spațiu doar de el cunoscute. El exploatează o cunoaștere unică, personală, privată, care poate fi pusă utilizată doar dacă este pusă în slujba atingerii propriilor obiective. Pentru ca această cunoaștere specială să poată fi exploatată, el trebuie să aibă libertatea de a o utiliza după propriile dorințe. Nu o poate pune în slujba bandei, a tribului sau a clanului deoarece trăiește într-o lume populată cu mult mai mulți indivizi, ale căror finalități sau obiective nu le poate cunoaște. După cum genial remarca Adam Smith, un ins dintr-o lume complexă nu poate satisface direct nevoile altora, bazându-se pe altruism, dar poate face acest lucru, în mod indirect, prin intermediul schimbului. Condiția? Libertatea individuală și baza existenței ei, proprietatea privată. Așadar, ordinea socială complexă nu se poate ghida după valorile societății închise, restrânse, spre exemplu, egalitatea, ci pe libertatea urmării interesului individual și satisfacerea indirectă a nevoilor celorlați indivizi, prin schimbul voluntar. Lumea arhaică și de mici dimensiuni se poate baza pe egalitate și ”altruism de sânge” ca principii de reglare a raporturilor din membrii ei. În societatea deschisă, sofisticată, populată cu mulți indivizi, care nu se cunosc personal decât în foarte mică măsură, acest lucru este imposibil. De aceea, relațiile sale sociale trebuie să se bazeze pe interes personal, ceea ce nu exclude complet grija față de semeni, pe libertatea individuală. În sens strict tehnic, libertatea personală este o metodă care face funcțională ordinea socială complexă, formată preponderent din străini sau, dacă vreți, ne-rude. Experimentul socialist din secolul al XX-lea a demonstrat, cu un preț imens, că sistemele sociale complexe nu pot funcționa în absența libertății individuale. Egalitatea satisface instinctele gregare fasonate în lunga viață tribală, dar este incompatibilă cu lumea civilizată, complexă și liberă. Pentru ca egalitatea să devină principiu suprem al organizării sociale, ar trebui să ne întoarce la viața tribală. Egalitatea este ”naturală” doar în acest sens.
Unul dintre reproşurile constante care revin în poziţionările (critice) cu privire la ideile liberale trimite la ideea unui radicalism al acestei viziuni. Un altul – şi el, des – priveşte „idealismul” & „utopismul” care ar subîntinde această perspectivă? Poziţionări realiste, ca să zic aşa, sau mai degrabă trucuri retoric, uneori cu miez tare propagandistic, pentru ca muta discuţie de la faptele şi efectele acestora către alte lucruri?
Toate marile utopii propuse de filosofi, revoluționari și ”reformatorii, sociali” vizează reinstaurarea unei societăți egalitariste, de dimensiuni reduse, bazate pe frățietate, obiective comune, adică fondate pe concepțiile lumii tribale, în esență, socialistă. Exemplific, în trecere, Republica lui Platon, Cetatea Soarelui a lui Campanella, Utopia lui Morus, proiectele sociale romantice ale lui Robert Owen, încercările dezastruoase ale lumii sovietice, kibbutz-urile etc.Toate au eșuat pentru că, pur și simplu, se doreau modele de organizare arhaice, incompatibile cu lumea socială complexă în care trăim. În treacăt fie spus, la Platon, spre exemplu, găsim propuneri ce trec aberante chiar și prin raportare la lumea tribală. De aceea, am avem toate motivele să credem că, de fapt, socialismul este idealist, utopic prin raportare la tipul de ordine socială ce se dezvoltă începând cu perioada de glorie a Atenei antice. Nu există îndoială că, prin inadecvarea sa la evoluția lumii din ultimii 2500 de ani, socialismul poartă marca idealismului și utopismului. Din păcate, nici liberalismul nu este scutit de tentația pare-se irezistibilă de a se apropia de utopie, un cuvânt care, în limba greacă, înseamnă ”tărâmul care nu există”. Din punctul meu de vedere, mulți liberali, chiar de bună credință, au mers prea departe, propunând un program politic și economic utopic, vizând în principal, eliminarea completă a coerciției din ordinea socială și corolarul ei logic, eliminarea completă a proprietății publice și a statului. Nu cred să existe un deserviciu mai mare adus liberalismului decât contrabalansarea utopiei socialiste cu una așa-zis anarho-capitalistă. Această ultimă expresie mi se pare complet nefericită și inadecvată. Orice minte umană are oroare de anarhie. Oricum ar fi, nicăieri în lumea viului nu există anarhie. Eu mă declar liberal în sensul clasic și european al cuvântului. Detest vocabula ”libertarian”, care are un accent raționalist și radical inacceptabil pentru mine, și privesc cu mult scepticism sistemul utopic al anarho-capitaliștilor. Cred că un liberal veritabil ar trebui să accepte că viața civilizată nu se poate desfășura în afara existenței unui agent care să impună respectarea regulilor abstracte de conduită. Apoi, îmi este greu să înțeleg cum ordinea socială ar putea funcționa, din punct de vedere tehnic, doar cu ajutorul proprietății private, ceea nu înseamnă că apăr în vreun fel proprietatea ”întregului popor”. Cred că programul politic al oricărui liberal veritabil ar trebui să fie nu propunerea unei utopii de dreapta, ci lupta neobosită pentru extinderea libertății individuale și reducerea sferei de influență a statului, acolo unde acest lucru este posibil. Altfel, înlocuim o utopie cu alta. Liberalismul trebuie să însemne scepticism, realism și gândire critică. Să lăsăm socialismului dreptul de a fi excesiv de optimism, utopic și narcisist. Însă, apropo de referirea dumnevoastră la radicalism, aș putea spune că liberalismul veritabil este radical, dar nu în sine, cu excepția derapajelor ”anarho-capitaliste”, ci prin opoziție cu gândirea socialistă a lumii tribale.
Şi un al treilea reproş, l-am lăsat special pentru o întrebare distinctă, sugerează următoarea chestiune: liberalismul dezumanizează, alienează, reifică, şcl. Mecanismul care produce această „critică” e următorul: liberalismul e despre economie, ţinteşte banul, prosperitatea, profitul (vai, ce cuvînt urît!) şi lasă la urmă umanitatea…Întreb aşadar: cum apreciaţi – liberalismul este despre om, este în primul rînd despre om? Fiindcă socialismul ori comunismul – ştim prea bine – e despre omenire; ambele vor să salveze omenirea şi, adesea, nu sînt atente la oameni, nu se încurcă ele neapărat cu oamenii concreţi…
Persoana individuală este realmente o invenție a lumii moderne, deoarece în societatea arhaică și primitivă, grupul, turma au un ascendent cât se poate de evident asupra individului. Aici persoana există doar în măsura în care face parte din întreg și se supune finalităților, scopurilor sale. Omul primitiv se definește doar ca membru al tribului, ca rotiță într-un mecanism, el este un ”om al sistemului”. Individualizarea omului s-a produs treptat, pe măsura dispariției lente a mentalității tribale a societății închise și a coagulării societății deschise, libere. Omul și-a căpăt o autonomie pe care niciodată n-a avut-o în preistoria societății civilizate. A reproșa liberalismului dezumanizarea individului înseamnă a nu înțelege că, de fapt, lucrurile stau exact invers. În mecanismul egalitarist și colectivist al lumii primitive, omul era un soi de masă amorfă, ale cărei interese, dorințe, finalități nu aveau niciodată prioritatea în fața celor de grup. Or omul devine individ dacă are libertatea de a se raporta la niște finalități proprii, liber alese, atât cât biologia și cultura ne permit spațiul îngust al liberului-arbitru. Gloata dezumanizează pentru că topește substanța personală a omului într-o supă comună. Evident, manifestarea individului autonom presupune un minimum de ”îndepărtare” de gloată, o existență aflată la o anumită ”distanță” de ceilalți. Ea impune un minimum de intimitate și o barieră flexibilă ce delimitează ”al meu” de ”al restului”, adică proprietatea privată. Însă omul nu-și poate atinge scopurile personale în afara societății. După cum bine știm, societas înseamnă împreună. În relația cu ceilalți, individul trebuie să se situeze la o distanță, niciodată atât de mare încât să-l înstrăineze sau să-l alieneze, pe care el însuși trebuie s-o stabilească. Așadar, liberalismul umanizează prin demasificarea omului, ceea ce impune un minimum de ”distanță socială”. Liberalismul este în primul rând despre om, pentru că el l-a inventat. De fapt, el tratează relația omului cu societatea și el este cel care a conferit omului ascendent moral în relație cu societatea. Liberalismul nu reprezintă, înainte de toate, un sistem de principii economice. De aceea, tendința socialiștilor de a spune că acesta acordă primat economicului, bogăției materiale, banului, profitului înseamnă fie ignoranță, fie rea intenție. Liberalismul acordă economicului importanță doar în măsura în care acesta reprezintă un mijloc de atingere a unor finalități ”mai înalte”. Socialismul este în primul rând despre întregul social, despre totalitatea socială și apoi despre om. Atunci, cine pe cine dezumanizează, alienează?
În fine – credeţi că este valabilă această idee: socialismul oferă un basm mai frumos decît liberalismul? Am auzit-o formulată de multe ori, de la stînga la dreapta…
Socialismul este incapabil să propună o explicație coerentă despre lumea complet diferită în care trăim, o lume sofisticată, mozaicată, pluridimensională, dinamică. De peste două milenii și jumătate, oamenii își duc existența într-o ordine socială ce devine, pe zi ce trece, radical diferită de cea specifică vieții primitive. Avansăm spre o lume tot mai complicată, bazată pe procese ale căror caracteristici generale le punem intui sau chiar explica, dar care, în esență, sunt necontrolabile de cineva anume. Probabil, această senzație a incapacității de a controla în mod direct stârnește angoasa omului simplu sau chiar a minții instruite. Procesele spontane ale ordinii sociale complexe nu pot fi direcționate și nu pot viza obiective concrete, în ciuda faptului că ele sunt pe deplin compatibile cu încercarea fiecărui ins de a-și ameliorare propria condiție. Ele duc spre necunoscut, generează incertitudine, premiază în mod diferențiat participanții la jocul social și, ceea ce-i mai grav pentru creierul nostru obsedat de organizare, par, (atenție, par) haotice. Toate aceste trăsături ale noii lumi, cea care s-a născut, repet, acum vreo două milenii și jumătate, vin în contradicție cu credințele noastre fosilizate în creier vreme de milenii, într-o societate cu dimensiuni incomparabil mai reduse. Din acest punct de vedere, socialismul este povestea care promite întoarcerea la viața comodă, sigură și pretins autosuficientă a comunității de mici dimensiuni, la societatea ”față-în-față”, bazată pe relații de rudenie imediată, fondată pe altruismul față de propriile copii genetice, pe ”stomacul comun”, pe egalitate și finalități comune. Pare un basm frumos, așa cum ați spus, dar rămâne un simplu basm din cauză că revenirea la acest tip de societate este incompatibilă cu menținerea actualului grad de bunăstare materială și spirituală a omului obișnuit. Dacă lumea ar încerca să practice socialismul în varianta lui originară, primitivă, ne-am întoarce în preistorie, ceea ce ar presupune nu doar sacrificarea statului actual al omului obișnuit, ci și dispariția celei mai mari părți a umanității. Acesta este motivul pentru care toate proiectele sociale socialiste, de la republica lui Platon, la nenumăratele ”armonii” ale lui Owen, și până la proiectele de inginerie socială încercate în Europa de Est a secolului al XX-lea au eșuat tragic și lamentabil. Însă având în vedere că mintea omului iubește poveștile, promisiunile socialiste continuă să exercite încă o atracție indiscutabilă. Totuși, lumea nu poate trăi din basme.
PROFIL
Gabriel Mursa este preşedintele Institutului Friedrich von Hayek Romania şi profesor de economie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În anul 2003 a obţinut titlul de doctor în economie, în urma finalizării unui program de cercetare al cărui obiectiv a constat în studierea originilor economice, politice şi sociale ale liberalismului secolului al XX-lea. A publicat două cărți în calitate de autor (Liberalismul, Institutul European, Iaşi, 2006 și Logica pieței, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2015) şi a participat în calitate de coordonator sau coautor la publicarea altor cinci lucrări de specialitate. A tradus în limba română cărţi scrise de figuri importante ale liberalismului contemporan. În 2014 a obţinut premiul Profesor Bologna, acordat de Alianţa naţională a organizaţiilor studenţeşti din România. În present, coordonează, alături de profesorul Vasile Ișan, colecția Economie și Societate Liberă, din cadrul Editurii Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
http://www.editura.uaic.ro/colectii.php?colectie=economie_si_societate_libera