Vodolazkin, din nou sus de tot

E uluitor acest scriitor – Evgheni Vodolazkin. Am citit, ca în transă, „Laur”. Şi, recent, am citit şi al doilea roman apărut în româneşte – primul în ordine cronologică pentru autorul său – „Soloviov şi Larionov”. Nu în felul  în care e scris „Laur – ireal parcă -, şi acesta este năucitor. Ai putea spune că, luînd act de uşurinţa cu care scrie atît de înalt, atît de dens, scriitorul rus poate scrie, la o tensiunea comparabilă, orice şi oricît.

Ca şi „Laur”, şi „Soloviov şi Larionov” are verticală şi orizontale; are focalizări neobşnuite asupra unui detaliu, dar şi incursiuni fabuloase în timp şi istorie. E un excurs în care ironia şi tragedia coexistă. Unul (stră)luminat de o extraordinară poveste de iubire: „ea era iubirea lui, bucuria lui uitată şi descoperită din nou. Ştia că o va căuta”

Dacă ar fi să alegem o linie simplă care să indice puţine puncte ale narativului acestei cărţi, atunci am putea spune, spre pildă, că e despre un tînăr istoric – Soloviov (aşadar, nici o legătură, doar o coincidenţă de nume cu celebrul filosof) – care face (dar şi desface) o „teză de cercetare” despre un faimos general conducător al Armatei Albe, Larionov.

soloviov-si-larionov_1_fullsize

Larionov, cel despre care Vodolazkin spune, într-un pasaj memorabil dintr-o intervenţie publică ocazionată de cea de-a doua sa vizită în România (la finele anului trecut): „Pe mine m-a interesat un fenomen uluitor, cum ar fi nebunii întru Hristos. Acest lucru este descris în Laur. Însă în acest roman, parcă aş face primele încercări pentru a cunoaşte această temă. Eroul meu, generalul, este de fapt, un nebun întru Hristos. Era funcţia cea mai nepotrivită pentru un nebun întru Cristos, să fii general, mai ales general rus. Se creează astfel un contrast izbitor, în care se văd mai viu trăsăturile acestor nebuni întru Hristos, ca fenomen”.

Ar fi, aşadar, o carte care, la fel ca şi Laur (depre care am scris aici cîteva rînduri – http://www.lapunkt.ro/2015/04/26/laur/ ), se poate povesti în cele din urmă. Dar ar fi păcat, fiindcă povestea cea mai mare, cea adevărată este…toată cartea aceasta, toată povestea care ea şi numai ea o spune.

Iată, în sensul şi în direcţia pasajului imediat de mai sus, un fragment plasat aproximativ la mijlocul acestei construcţii romaneşti admirabile. Tînărul istoric se duce des, în primul an, la mormîntul mamei sale. Merge acolo si, în şoaptă, în povesteşte ceea ce se întîmpla peste zi; uneori, în cere şi sfatul. „Mama răspundea fără să simtă trucul (sau simţindu-l), dar numai cînd trăia. După ce a murit, nu a mai răspuns la întrebările lui.” Şi, mai departe:

„Deşi Soloviov continua să îi povestească despre toate, cu timpul nu mai reuşea să se ducă des la ea, viaţa lui devenind mai bogată în evenimente. Îl sufoca preaplinul ei şi neputinţa de a vorbi despre tot ce i se poate întîmpla. Simţindu-se dator faţă de mama lui, încerca să-i povestească măcar ce era mai important, dar, şi în privinţa asta, datoria faţă de ea creştea cu o viteză incredibilă. Înţelegea în deznădejdea lui că era în pierdere.

-Viaţa nu se poate povesti, mamă, şoptise el odată şi-l podidise plînsul.

De atunci, nu i-a mai povestit nimic. S-a mîngîiat cu gîndul că oricum ea ştia totul.”

Cartea aceasta există şi (ne) este la îndemînă. Asta am vrut să spun, de fapt, în primul şi în ultimul rînd în acest text.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *