Week-End ul nu este o evadare, ci o revenire la normal

Era un articol recent despre nişte tipi dintr-o companie care ies la bere şi sporovăiesc tot felul de inutilităţi şi bârfe despre o tipă din alt departament. Doar vineri, doar cu bere, multă bere şi mulţi bărbaţi la o singură masă.
Chiar dacă părea uneori repetitiv, articolul avea marele dar de a descrie foarte bine o stare de fapt: Week-End-ul a devenit un spaţiu de libertate programată, libertate dar programată, deci o libertate care îţi cam stă în gât. La fel de obscenă ca libertatea pe care se presupune că o are un câine adevărat care iese câte cinci minte din bloc pentru a face un pipi la un copac real. Câinele are acces la copac, da, dar e un singur copac, cam acelaşi, iar scena durează cinci minute şi e la aceeaşi oră.
La fel e si cu Week-End-ul pentru oameni, e lung, e cu cluburi cum zicea autoarea articolului, dar de fapt este un spaţiu deja regizat de alţii, în care noi nu putem schimba decorul şi personajele, schimbăm, doar, dacă avem noroc, interpretarea, sau punem altă muzică. Atât. Totul e deja scris, cum ar spune Omar Sharif din filmul Lawrence of Arabia.
Ce e obscen, ce e trist în tot acest scenariu e că spaţiul de joacă, de bere, de WE, dar şi spatiul de joacă de grup, răutăţi şi mici rivalităţi, chiar sunt îngrădite. Sunt limite ale acţiunii, limite ale luptei inter-personale, şi apoi momente culminante ale unei tensiuni, anume crizele de birou, atunci când apare un expert în crize, iar apoi se revine la normal – în CV, în organigramă, în programul complet al săptămânii.
Şi deci are sens să te intereseze ce va mai fi săptămâna viitoare, sau ce ai putea face în acea săptămână pentru a face o diferenţă în viaţa ta de birou. Dar nu prea are sens să încerci să găseşti o preocupare alternativă pe termen lung. Viaţa, îngrădită, permite evadări mentale de termen scurt, nu de termen lung.
Deci nu permite întrebări fundamentale. Rămânem în linia lui „Mă mut de la strategie la account”. O alternativă deci care nu e tocmai alternativă, decât în sens de mutare a atenţiei, de pauză. Mute. Dar nu e încă o adevărată viaţă alternativă.
Şi de aceea avem nevoie de ceva cu puterea unui drog. Ideea asta cu drogurile mi-a venit prin 2002 când am văzut filmul The Faculty, un film horror pe care nu îl recomand oricui, despre nişte extraterestri ciudaţi şi cam ucigaţi, care nu puteau fi anihilaţi decât cu drogurile din maşina lui Josh Hartnett, dealerul colegiului. Din tot filmul mi s-a părut interesantă soluţia simplă, la indemână, neaşteptată, drogurile.
Adică, cui cu cui se scoate. De mulţi ani îmi spun că drogurile sunt o reacţie corectă la ce se întâmplă din punct de vedere socio-economic în jurul nostru.
Să mă explic. Drogurile sunt o reacţie corectă: reacţia, nu drogul în sine, adică ce iei, ci reacţia. Vrei să scapi, şi ai nevoie de ceva puternic pentru ca să scapi, măcar cinci minute pe zi. Unii scapă prin religie, alţii prin muncă excesivă, alţii prin sport de performanţă. Din păcate, ceea ce ai la îndemână ca să scapi fie nu e legal fie, mai ales, e dăunător pentru sănătate. Şi, mai ales, e de fapt inutil, pentru că nu schimbă situaţia, schimbă doar senzaţia pentru câteva ore.
Deci, ar trebui să găsim modalitaţile alternative de evadare adevărate şi eficiente. Nu se poate altfel. Dar, pe linia drogului, adică „complet altceva”, complet altundeva.
Poate că din acest motiv oamenii citesc poveşti cu piramide şi extratereştri, pentru că îşi doresc din tot sufletul să evadeze într-un spaţiu complet alternativ. Sau îşi doresc să simtă măcar o dată la cinci ani acel sentiment fabulos pe care l-am simţit când am văzut Matrix 1 în 1999, anume că lumea probabil că e complet altfel decât ştiam sau creadeam eu.
Şi aici ajungem la un început de soluţie: dacă lumea nu poate deveni complet alta decât ştiu eu, iar drogurile nici nu sunt legale nici, mai ales, nu mă ajută cu adevărat la problema mea de identitate, ei bine poate că tocmai identitatea mea poate fi soluţia: nu cumva eu sunt complet altcineva decât credeam, ştiam, sau decât plănuisem?
În vremurile de demult, se zice că filosofia începea cu mirarea, cu admiraţia in faţa naturii, a lumii, a universului. Azi, poate că filosofia care ne salvează începe cu mirarea în faţa propriei persoane care se luptă cu lumea înconjurătore: în „toată chestia asta”, poate că eu sunt altcineva decât credeam, şi poate că am altceva de făcut decât credeam?
E o întrebare care schimbă tot, după părerea şi experienţa mea. Întrebarea care deschide toate uşile. Pentru că, dincolo de doza de schimbare posibilă a fiecăruia, e întrebarea care permite să înceapă schimbarea, adică lucrul cel mai impresionant din viaţă. Da, pot să mă schimb, iar atunci probabil că o să rezonez altfel cu lumea.
Aşa şi este. Întrebați pe toţi cei care au reuşit să ajungă la un dram de lumină şi înţelepciune, dincolo de darurile pe care le-au primit de la viaţă: da, au făcut o schimbare de program, de identitate.
Identitatea, de fapt, e adevăratul drog personal corect şi legal şi de termen lung pe care îl putem opune unei vieţi drogate şi care ne-a scăpat de sub control. Dacă drogurile îmi permit să uit de haosul din jur, ei bine identitatea îmi permite să îi rezist. E singurul drog bun, curat. Identitatea, adică ce trebuie să descopăr despre mine. Ce nu ştiam încă. Ce tocmai am aflat. Cu greu, după ani de zile.
Acele lucruri complete, rotunde, inimaginabile pe la 12 sau 15 ani, care au fost plătite scump și care acum mă fac să uit complet că există, sau nu, Week-End, şi colegă de departament. Lucrurile complete față de o viață săptămânală agitată dar care nu e niciodată atât de completă cum sunt eu. Deci, o viață de care nu mai depind nici emoțional, nici mental, ci doar financiar, cu fiecare zi in care identitatea mea e tot mai bine definită.
Prin urmare Week-End ul nu este o evadare, ci o revenire la normal.
Dar am uitat asta.