Tablou de familie se intitula prima antologie cu care Mircea Cărtărescu lansa un grup de scriitori din care făcea parte și T.O.Bobe, scriitori care au confirmat ulterior cu toții: Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Mihai Ignat. Ce anume era însă familial în acest tablou s-au întrebat puțini? Sensibilitatea literară? Un anumit fel de a scrie? Faptul de a aparține aceleiași generații? Sau puternicele legături de prietenie consolidată în cadrul cenaclului? Citindu-i pe fiecare în parte, aici și acum, realizezi însă cât sunt de diferiți ca formulă cei care intră în tabloul cărtărescian. Chiar dacă cadrul de referință postmodern-optzecist este revendic fie pe linie biografistă, fie pe linia jocului ficțiunii cu realitatea în elaborate secvențe specular-intertextuale, nimic din ceea ce scriu acești tineri scriitori nu stă sub semnul pastișei, a copiei după mari maeștri sau, mai precis, după maestru. Și totuși, dincolo de prietenie, solidaritate generaționistă, timp cenaclier viețuit împreună cu toate încercările pe care le presupune lectura publică, există ceva la acești scriitori care-i apropie în acel moment și anume credința în literatură dincolo de orice alt sistem de referință. Tabloul de familie este un decupaj generaționist în ceea ce el a avut mai bun în acel moment, o pepită de o mărime neobișnuită amestecată în nisipul aurifer. Și ceva în plus, volumul Tablou de familie primea premiul revistei Tomis din acel an, iar T.O.Bobe, pe numele adevărat Teodor Dobrin este un constănțean get-beget. займы без отказа без проверки безработным
Pseudoromanul poematic al lui T.O.Bobe, Bucla, a apărut pentru prima oară la editura Univers în 1999, iar astăzi este republicată de editura Humanitas într-o versiune care cuprinde și câteva texte critice. Bucla se învârte în jurul biografiei borgesiene a unui personaj comic-nostalgic, Nea Gică frizerul. El este deopotrivă alfa și omega, este cel mai neînsemnat dintre oameni și buricul pământului, centrul lumii care se rotește în jurul lui cu toate constelațiile sale umane. Nea Gică, formă contras-familiară a numelui propriu George/Gheorghe este numitorul comun al anonimatului, al banalului. Nea Gică este această efigie a insignifiantului care se convertește în semnificativ.
T.O.Bobe îi transcrie cu o precizie care devine semnficativă înălțimea și greutatea, un metru șaizeci și doi și cincizeci și opt de kilograme. Avem la propriu dimensiunile personajului, un om de talie mică, am putea spune scund și destul de ușor în greutate. Această apreciere vine după o afirmație categorică, apodictică. ”Nea Gică e cel mai mare frizer din lume”, afirmație care servește și de substanță de contrast pentru revelații domestice ale existenței lui Nea Gică. Între cele două afirmații se inserează ironia și paradoxul, pentru că măreției îi este asociată tocmai talia modestă a personajului și ușurătatea sa exprimată în kilograme, o formă de antimetafizică care tinde să situeze în derizoriu superlativul anterior. Însă alchimia poeziei lui T.O.Bobe constă în aceea că acumulările de derizoriu, de melodramă, de kitsch, virează la un moment dat în sublim. De unde luăm însă această figură a frizerului, are ea vreo semnificație, are în spate o istorie? Există dimensiune a culturii calsice care vine pe filiera Nunții lui Figaro, comedia lui Beaumarchais, pusă pe muzică de un Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte. Aceeași comedie îl inspira și pe Rossini care compune în 1816 o operă bufă în trei acte cu titlul Bărbierul din Sevilla ( Il Barbiere di Sivigli ossia L’inutile precauzione). Acealași infatigabil Figaro, erou de o veselie sănătoasă și de o inteligență grațioasă, viclean și abil ca un cortegiano, aparținând ca spirit luminilor și deopotrivă plasirismului pe care-l aduce în scenă aceasta cu ale lui fêtes galantes. Figaro este mai mult decât un frizer, nu este descalificat de meseria lui nicio clipă. Tunsul, coafatul sunt arte minore, ele nu pot aduce consacrarea artistului autentic, așa cum nici ariile de operetă asociate cu meseria nu-l transformă pe frizer într-un autentic cântăreț de operă. Există de la bun început acolo registrul friabil al derizoriului, al bufoneriei, al operei bufe. Iar literatura română nu a înzestrat figura frizerului cu o dimensiune eroică, mizând pe registrul buf cum este de pildă la Caragiale, în comedia D’ale carnavalului, Nae Girimea. Complicațiile amoroase și deghizamentul, aerul de fante de mahala, fac din Nae Girimea o caricatură, un dandy degradat, un personaj de carnaval care-și joacă masca cu talent. Am putea spune că există un divorț ontologic între frizer și eroism sau alte categorii ale sublimului. Când intenționează să ridice acest personaj la dimensiuni demiurgice T.O. Bobe se instalează într-un minunat scandal, lansează o provocare. Personajul lui evocă dimensiunea aceasta carnvalească, cea a commediei dell’arte, a se vedea ”capitolele”, ”Sub cupola circului și ”Zirkus macht frei”. Există un anumit rafinament, o ceremonialitate curtenească aproape a frizerului care subîntinde tradiția susamintită.
Cealaltă dimensiune a personajului este recuperabilă din aceste nostalgică petite histoire a copilăriei noastre de cartier, dintr-o lume mică, adesea o lume de suburbie, între neighbourhood-ul încă burghez și gang-ul semiinterlop. Aici frizerul ocupă un loc important ca și lăptăreasa, ca și geamgiul, ca și pantofarul, ca și poștașul etc. figuri emblematice pe care le cunoaște toată lumea, care se cunosc cu toată lumea. Însă el înseamnă chiar mai mult decât aceștia din urmă pentru că tunsul are ceva ritualic și ceva intim. Frizerul îți umblă cu mîinile în păr, te pregătește pentru un moment ceremonial, te aranjază pentru o ocazie festivă, te arată ție însuți în fața unei oglinzi. În ritualul nupțial la români, mirele are parte de un bărbierit ritual chiar dacă are sau nu barbă, episod echivalent simbolic împodobirii miresei. Bărbieritul, tunsul au ceva festiv, sărbătoresc și adesea frizeria e locul similar poienei lui Iocan, o mică agoră, un loc al întâlnirilor de duminică, un forum. Atât pentru adult, cât și pentru copil frizerul cartierului este un personaj important, clienții sunt fideli, atașați, pretențiile sunt de la un punct încolo cunoscute, taclaua inerentă. Este aproape de neconceput un frizer mut, nepăsător. În Cosmopolis, romanul lui Don DeLlilo, tânărul magnat Eric Packaer străbate în limuzina sa blindată, dintr-un capăt în altul, un New York apocaliptic, monstruos, carnivor pentru a se tunde în cartierul mizer unde copilărise la frizerul pe care-l știa de atunci. În lungul drum până la frizerie trece aproape o viață de om într-un timp comprimat relativist; magnatul ajunge falit, imperiul lui financiar prăbușindu-se ca un castel de cărți. Dar nimic nu mai contează pentru tânărul condus de o nostalgie irepresibilă către un eveniment originar, singurul care îi mai poate reda sentimentul identității, al realului, un tuns în frizeria copilăriei sale sub proecția acestei figuri paternale a unui nea Gică american.
Ambele tradiții funcționează în poemul lui T. O Bobe, dimensiunea bufă și dimensiunea nostalgică, însă ceea ce face excepțional acest poem este felul în care autorul lui a reușitsă le aducă la armonia unei simbioze. Poemul se construiește alefic, orice cronologie este respinsă, avem episoade din viața lui nea Gică, fragmente de jurnal, scrisori de dragoste, expresii ale spectacularului acestei meserii, fiestele sportive ale cartierului din jurul echipelor de fotbal, aproape de nerecunoscut atacată de acizii derizoriului o aluziv-dezvăluită lume supravegheată, a statului polițienesc, dar și ceva din straniile nocturne ale metropolei erotic vorace, cu acel vertij care te înșurubează în Urletul (Howl), impresionantul poem al lui Alan Gingsberg. Cele două mișcări se simt în poem și altfel, anabaza și catabaza. Diurnul meseriei lui nea Gică, ieșirile sale la scenă deschisă, sub luminile rampei, sub semnul sapiențial-raționalist al jucătorului de șah, un Kasparov sau Karpov al tunsului sunt dublate de nocturnele coborârii în lumi onirice, fastuoase și acest imaginar este preponderent feminin, unde femei voluptuoase vin să se coafeze în toalete strălucitoare în coaforul care funcționează la adăpostul nopții, peste program. Însă poemul emblematic pentru catabaza lui Nea Gică se intitulează chiar ”Nea Gică și catabaza”, un poem ”metafizic”, așa cum poate arăta însă metafizica în postmodernitate. În mecanica repetiției se află moartea cu expresia ei edulcorată, soft, și anume monotonia ca în piesele și nuvele cehoviene. Generațiile de oameni tunși cu zecile, cu sutele, cu miile, cu milioanele evocă această monotonie, această curgere a lui același. ”În curând o să mor./Nu mi-e frică de moarte. Mă gândesc numai/Dacă o să pot suporta muntele de păr/Care o să se ridice deasupra/Cât de ușor poate fi părul lumii întregi/Ca să-l ducă singur un singur frizer?/Câtă spumă îi trebuie/Ca să înmoaie toate bărbile lumii? /Am să mor./Și nu de moarte mă tem, ci de frizeria ei.”
Iar ”Apus de soare”, poemul care încheie volumul ne face cunoscută cealaltă față a lui Nea Gică, manifestare a numinosului, în zona nocturnă. Apariție vesperală, demiurgică, un deus absconditus, Nea Gică, ”cel mai singur frizer din lume”, reintră în matca singurătății sale: ”Nea Gică se întoarce, pletele lui albe și lungi reflectă încă o dată lumina, apoi dispar, măturând mozaicul, în adâncul frizeriei, ca o trenă de mireasă imaculată.”
Bucla lui T.O.Bobe este poate cel mai reușit poem al generației sale, în orice caz unul care are ingredientele capodoperei.
preluare de pe bookia.ro
