Eugen Negrici și privirea înnoitoare

În 2008, Eugen Negrici, spirit refractar la clişee, publica incitantul și controversatul volum Iluziile literaturii române, în care punea un diagnostic de ansamblu foarte dur evoluţiei literaturii române, ale cărei „iluzii“ au fost întreţinute inadmisibil de-a lungul generaţiilor, inclusiv după Revoluţie. Privirea criticului era neiertătoare, fiind menită a-i trezi la realitate atît pe cititorii naivi, cît şi pe criticii literari care, aşa cum ne lasă cartea să credem, nu au putut pătrunde în adevăratele subterane ale literaturii române ante- şi postbelice. Intenţia nu era doar aceea de „a demola“, ci şi de a atrage atenţia, pe bună dreptate, asupra locului extins (şi nemeritat) pe care îl ocupă unii scriitori în conştiinţa românilor (şi mai ales în manualele şcolare sau în cursurile care se predau în facultăţi), supraevaluare ce implică o vinovată ignorare a unor scriitori a căror valoare exclusiv estetică este minimalizată prin indexarea la categoria „şi alţii”. Printre aceștia, I.D. Sârbu, Ştefan Bănulescu, George Bălăiţă, Mircea Horia Simionescu, Constantin Ţoiu, Ştefan Agopian, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu.
După Simulacrele normalității din 2011 (Editura Paralele 45), în 2014, Negrici revine în atenția cititorilor, de data aceasta cu o rescriere și o continuare a ideilor din Expresivitatea involuntară (concept ce a făcut carieră în teoria și critica literară, îmbogățindu-și de-a lungul anilor și conotațiile), volumul fiind publicat pentru prima dată în 1977. Cine nu a citit această carte, ori nu a reușit să o aibă în bibliotecă, are acum șansa de a recupera. Fără a avea puterea de reevaluare și de provocare a volumului din 2008, Emanciparea privirii (Editura Cartea Românească, 2014) este o carte cu ideal declarat hedonist, Eugen Negrici continuând aici jocul interpretărilor deschis cu peste 25 de ani în urmă. Miza pe o poietică a receptării înnoitoare presupune o pledoarie constantă pentru lectura care captează dinamica sensurilor, nu pe cea care fixează și închide un sens. Încă de la începutul volumului, autorul trage prevăzător o linie de graniță între două mari posibilități ale jocului interpretativ: elaborarea unor combinații deschise prin mecanisme generative din care poate deriva o activitate infinită și distrugătoarea manipulare a contextelor.
Textul (și este vorba de sensul lărgit al acestui termen) este privit ca un stimul pentru „deriva interpretativă” prețuită, pe urmele lui Derrida, și de Eugen Negrici: „nimic nu ne oprește să fim infideli intenției, dacă putem îmbogăți, astfel, textul. Cititorul ideal este acela atins (în termenii lui Joyce) de o «insomnie ideală», interogând, la nesfârșit, opera”. Orice astfel de lectură este însoțită și de riscul implicit: delirul de interpretare. Conștientizând că distanța dintre o lectură posibilă și o lectură lunatică este mică, Negrici optează pentru lectura deschisă, care mizează pe deschiderea textului și libertatea interpretului, pe înmulțirea efectelor expresive. Opțiunile merg întotdeauna către interpretările care pot transforma „obiectul” în ceva diferit (chiar opus) intenției (operei și autorului).
Pentru aceasta, Eugen Negrici îndeamnă cititorii să încerce cultivarea lucid-controlată a iluziilor: „Într-un fel special, de intenția autorului sau de intenția operei poți ține seama, dar nu pentru a rămâne dependent de ele. Dimpotrivă, poți parcurge textele cu gândul de a găsi, de a descoperi sau căuta ceea ce nici opera, nici autorul nu ar fi vrut, realmente, să spună sau să arate”. Obiectul devine ceea ce interpretarea îl face să devină. Textul – ertistic, non-artistic, verbal sau nonverbal – contează ca pretext al unor „execuții reîntemeietoare”, grație freneziei creatoare. Autorul aspiră la un ghid de educare a privirii, de orientare a percepției, de stimulare a imaginației înnoitoare, elaborarea semnificației făcându-se dintr-o perspectivă dinamică. Transformarea este conceptul cheie. Dinamica sensurilor este cea carea contează cu adevărat, căci, spunea și Bathes, „jocul infinit al lumii nu ar trebui oprit, plastifiat”.
Eugen-Negrici__Emanciparea-privirii-Despre-binefacerile-infidelitatii-130

Privilegiată este mișcarea ca joc direcționat ce poate să ajungă la un „adevăr ludic” (Barthes). Cititorul ideal și singurul care s-ar preta acestui joc este cel iscoditor și îndrăzneț, care să se dezvețe să rămână în țarcul convențiilor interpretative. Jocul înnoirii presupune un joc de abilități mentale. Este nevoie de un „lector-jucăuș” care caută efecte neintenționate de autor, dar care nu îi contrazic viziunea, ori contrare voinței autorului și intenței operei, producând răsturnări de situație paradoxale sau comice. Un lector imaginativ, dar cu procesele critice activate – este regula obligatorie a jocului, în care căutarea expresivității involuntare echivalează cu o lectură de plăcere. Privirea textelor, a contextelor trebuie să fie un act conștient de recreare, de rescriere, ce are ca rezultat calitatea neașteptatului. „Bănuiala” mișcă sensurile: „E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim înredințați că lumea e plină de Cenușărese”.
Cu foarte multe referințe din domeniul artelor plastice, Eugen Negrici pledează pentru provocarea iluziilor (nu doar optice) care înseamnă, deopotrivă, lupta cu habitusul, cu acele coduri deprinse prin învățare-automatizare. Uneori, e de preferat ca lectura cărților și a lumii să fie făcută prin coduri reîntemeietoare, care presupun nu semnificația potrivită sau cea exactă, ci doar cea înnoitoare, care implică însă și cunoașterea celorlalte, dar și eludarea lor. Cum ar zice Nietzsche, „doar cel ce înnoiește rămâne fidel”.
Expresivitatea involuntară ca lectură deviantă, emoția provocată de neașteptat, blocarea regularității, surprindere, dezînvățarea, infidelitatea, nesiguranța, jocul cu semnele – constituie în viziunea lui Eugen Negrici șansa de a ne oferi singuri altceva de văzut, nu doar în cărți, ci și în viață, șansa de a reîntemeia creativ raportul cu existentul. Și de ce nu, cu noi înșine.

Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, Cartea Românească, 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *