INTERVIU Cristian Vasile: „Propaganda comunistă a construit un om nou şi o nouă mentalitate”

Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Vasile şi Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu (C.P.): Ai scris şi ai publicat trei volume legate – întîi, despre literatura şi artele în România comunistă (perioada 1948-1953), apoi despre politicile culturale comuniste în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, recentissim, despre primul deceniu artistic şi intelectual al regimului Ceauşescu. S-a vorbit despre aceste cărţi ca despre o trilogie. E aşa sau avem deocamdată doar primele trei volume dintr-un proiect personal de cursă lungă?

Cristian Vasile (C.V.): Vladimir Tismăneanu este cel care a vorbit în prefaţa ultimei cărţi – Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 – despre o trilogie. De fapt, planul iniţial era să scriu un fel de istorie politică a literaturii şi a artelor sub regimul comunist, adică în linii mari, între 1945 şi 1989. Pentru că şi în lumea scriitoricească era o amplă discuţie despre trilogii (despre capacitatea sau incapacitatea de a duce la bun sfârşit un astfel de proiect), mai în glumă mai în serios m-am gândit şi eu la o astfel de segmentare; adică în trei volume, care să trateze: 1. perioada stalinismului dezlănţuit; 2. intervalul de tranziţie, al „liberalizării limitate“ şi 3. perioada de după „Tezele din iulie“ 1971, care seamănă cu o tentativă „restalinizare“, inclusiv în domeniul culturii. Ei bine, diverşi factori – dinamica declasificării documentelor de arhivă, propria biografie academică, conştientizarea faptului că anumite puncte de reper sunt depăşite sau discutabile etc. – m-au făcut făcut să regândesc, să modific planul iniţial.

Prin urmare, ca şi în cazul unor scriitori sau dramaturgi, a rămas în realitate o trilogie contestabilă, cu ceva lipsă. Pentru că „trilogia“ istoriografică nu acoperă de fapt întreg intervalul comunist. Sper să mai am forţa să termin şi volumul care tratează intervalul 1974–1989, în fapt perioada naţional stalinistă „clasică“ a lui N. Ceauşescu („ceauşismul târziu“). Va fi (şi) un fel de volum–epilog. Deci ceea ce aveţi acum în faţă este o trilogie mai ales din perspectiva subiectivă a autorului, a carierei lui academice, nu a realităţii istorice.

C.P. Cum s-a născut, din ce, de la ce pornind, acest demers în urma căruia ai pus, iată, pe masă trei volume? Trei volume, după părerea mea, de neocolit pentru cine vrea să vorbească în cunoştiinţă de cauză despre această perioadă întunecată, nu foarte îndepărtată. Trei volume de autor, completate de un alt volum afin, cel scris împreună cu Vladimir Tismăneanu despre un mare păpuşar cultural, Leonte Răutu. Aşadar – cum şi de ce această preocupare?

C.V. Poate că, în condiţii de normalitate a situaţiei arhivistice, de calm politic şi istoriografic, aş fi gândit o altă „trilogie“, axată pe istoria Bisericii (Ortodoxe) după 1948, în timpurile celor trei patriarhii: Justinian Marina, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpaşu. Cum arhiva internă a Bisericii era indisponibilă, la momentul 2005 (cum este şi azi), iar criticile la adresa celor care încercau să trateze istoria Bisericii Ortodoxe dintr-o perspectivă independentă de a demnitarilor ecleziastici au atins paroxismul (în 2006 şi 2007, inclusiv prin atacuri la persoană) – am fost descurajat să merg pe acest drum. Să spunem că am luat o pauză, inclusiv pentru a dovedi că nu sunt istoricul unui singur subiect academic. Nu am renunţat la proiectul unei istorii a Bisericii sub comunism (care să includă poate şi portete ale patriarhilor), dar el cred că este un plan de „bătrâneţe“ sau realizabil peste un deceniu.

Prin urmare, prin 2006–2007 am profitat de o dublă oportunitate. În primul rând, abia terminasem – la Institutul de Istorie „N. Iorga“ – o lucrare de plan intitulată Politica Partidului Muncitoresc Român faţă de cultură şi culte, 1948–1953 (sugerată la începutul anilor 2000 de dl profesor Ioan Chiper). În al doilea rând, în anul 2006 am devenit foarte apropiat de Vladimir Tismăneanu, un excelent cunoscător al domeniului cultural-ideologic şi al detaliilor legate de dictatorul cultural – „păpuşar“ cred că e un termen prea blând – Leonte Răutu (care era şi unul dintre personajele principale ale lucrării mele). Între 2006 şi 2008 am lucrat alături de Vl. Tismăneanu la o încercare de biografie a lui Leonte Răutu, care a şi fost publicată, iar în paralel s-a forjat ideea, planul de care ţi-am vorbit, al „trilogiei“. În fond, erau subiecte foarte apropiate.

C.P. Ce este cel mai izbitor, cel mai şocant pentru tine din aceste aproape trei decenii cu multă cultură produsă, mutilată adesea, ideologic?

C.V. Pe mine m-a izbit poate cel mai tare dezbinarea existentă în diverse medii artistice şi intelectuale, urmare şi a unei politici de divide et impera, dar nu numai. În parte, de aici a decurs şi fenomenul delaţiunii. S-a vorbit foarte mult în spaţiul public, în presă etc. despre colaborarea cu poliţia politică a unor actori, scriitori, materializată prin note informative, denunţuri, turnătorii. În ultimul volum am vorbit şi despre un alt tip de delaţiune: delaţiunea la organele de partid (sau la… Elena Ceauşescu), nu la Securitate. Ipoteza mea este că inclusiv acest factor, coroborat cu absenţa unui lider comunist ataşat unei orientări marxiste reformiste, a condus la un comunismul dinastic românesc, la lipsa unor episoade româneşti similare cu ceea ce s-a întâmplat în 1956 în Ungaria sau în 1968 în Cehoslovacia; nu mai vorbesc de Polonia anilor 1980, Polonia Solidarităţii.

C.P. Care este, în alte cuvinte, cel mai rău lucru care i s-a întîmplat culturii române în această perioadă, aşa cum rezultă din cercetarea ta?

C.V. Sunt mai multe „rele“; nu sunt în stare să fac acum o ierarhizare. Poate că autocenzura. În orice caz, un lucru este cert: sunt multe rele care ne urmăresc şi astăzi. De pildă, filmele îmbibate de mesaj ideologic, producţiile care falsifică istoria, difuzate şi în timpurile noastre, fără să fie însoţite de o precizare minimală, de genul: „acest film a fost creat în condiţii de cenzură/autocenzură şi este posibil să conţină reziduuri propagandistice comuniste“. Mai este un „rău“, cel puţin în percepţia mea, care ţine de perfidia unui regim dictatorial, care a ştiut să îşi coopteze intelectualii prin câştiguri materiale, prin drepturi de autor, onorarii generoase. Sigur, nu este vorba de toţi scriitorii, nici măcar de o majoritate a lor. Dar nu este exclus ca unii să fi regretat regimul de dinainte de 1989 şi prin prisma acestei realităţi. Tranziţia de la comunism la o democraţie (imperfectă) a însemnat – alături de scăderea interesului pentru cartea tipărită – şi o diminuare a tirajelor, implicit a drepturilor de autor.

C.P. Unde vezi şi în cel fel anume vezi mari diferenţe specifice între cele trei perioade pe care, intuiesc că nu întîmplător, le-ai decupat pentru proiectul tău de cercetare? Care sînt marile direcţii ce marchează o perioadă sau alta? Ce e, artistic-propaganstic vorbind, în primii ani de dejism şi nu mai e în primii ani de ceauşism? Sau, în ultima parte dejistă şi e diferit de prima parte dejistă?

C.V. În prima perioadă dejistă, a stalinismului dezlănţuit, în linii mari, avem de-a face practic cu o negare a culturii naţionale. Chiar şi marii clasici sunt cenzuraţi – nu se poate publica Doina eminesciană pe motiv că un vers conţine un program iredentist („De la Nistru pân’ la Tisa“). În afară de Teatrul Naţional, puţine instituţii culturale (şi nu numai) mai au în denumire particula naţional(ă): Academia Română devine Academia  RPR; Banca Naţională – Banca de Stat etc. Între 1948–1955 rar se publică beletristică occidentală (şi doar autori „progresişti); în anii 1960–1970 lucrurile se schimbă, apare Editura Univers, un program incomparabil mai vast de traduceri, care continuă chiar şi după „Tezele din iulie 1971“, chiar şi după 1974. Vechile instituţii culturale se pot revendica de la trecutul lor precomunist, evident în limitele impuse de autorităţi. Spre exemplu, în 1966 Academia îşi serbează centenarul. Dar peste numai patru ani, institutele sale umaniste şi de ştiinţe sociale sunt transferate la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. În ultima perioadă ceauşistă, Academia este practic condamnată la o moarte lentă.

C.P. Îţi propun să sistematizăm puţin: care sînt marile direcţii ale propagandei culturale în comunism? Cum le defineşti, cum defineşti acest tip de propagandă, ce metamorfoze suferă ea de-a lungul timpului?

C.V. Ideologia comunistă se conjugă cu o doctrină literar-artistică oficială, care poartă mai multe nume, realism socialist, jdanovism sau – cumva incorect – proletcultism. Inclusiv propaganda culturală urmează „metoda de creaţie“ acceptată. Este vorba despre o unică metodă de creaţie; orice tendinţă „idealistă“, apolitică, neconformă cu realismul socialist de tip sovietic este condamnată. De fapt, între 1948 şi 1955 arta se confundă de cele mai multe ori cu propaganda culturală a unui regim totalitar. În anii 1960 se renunţă la conceptul de realism socialist. Mai ales sub N. Ceauşescu se conturează un substitut pentru realismul socialist –umanismul socialist. Ulterior, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre umanism revoluţionar. Ceauşescu a dorit o nouă „revoluţie“ comunistă; a şi proiectat-o în trecut: „insurecţia“ armată de la 23 august 1944 a devenit „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. N. Ceauşescu a fost un stalinist; chiar regimul său de după 1971/1974 mai este numit drept „neostalinist“, dar în fapt realităţile din viaţa culturală nu s-au întors la stadiul cenzorial şi represiv dintre 1948–1953.

Marile direcţii ale propagandei culturale s-au păstrat pe tot parcursul perioadei şi au vizat edificarea unei culturi de masă, a unei arte pentru popor, pentru masele populare. Sigur, a fost o pretenţie demagogică, fără acoperire. Oficialitatea şi-a propus să formeze un alt public, de operă, de teatru, de film, diferit de publicul „burghez“ din trecut.

C.P. Cu ce aliaţi operează propaganda culturală în comunist şi cu ce adversari (cred că, în retorica vremii, mai adecvat e să folosim termenul de „duşmani”, nu?)? Ce idealuri serveşte, ce repere axiologice, ce formule de refuz artistic afirmă?

C.V. Sunt în primul rând intelectualii şi artiştii „progresişti“, tovarăşii de drum din spaţiul cultural, care sunt recompensaţi cu funcţii importante: miniştri (Mihai Ralea, ministru al Artelor chiar în primul guvern Petru Groza), ambasadori, ataşaţi culturali, rectori, decani, preşedinţi ai Academiei etc. „Duşmani“ nu sunt doar intelectualii care au refuzat ralierea la tabăra procomunistă şi prosovietică, ci şi copiii lor sau copiii celor consideraţi „exploatatori, capitalişti, chiaburi“, care sunt încadraţi în categorii de elevi şi liceeni supuse discriminării (nu sunt admişi în anumite şcoli, licee, universităţi, facultăţi socotite „ideologice“, iar când sunt identificaţi în aceste unităţi de învăţământ vor fi exmatriculaţi).

Chiar şi aşa, propaganda culturală se revendică de la umanism. Numai că doar măsurile sus amintite adoptate pentru sistemul educaţional – nepublicate în Buletinul oficial, pentru că sfidau normele Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde RPR spera să fie integrată – contrazic această pretenţie.

Alfabetizarea, la propriu, precum şi cea politică au fost alte repere. Pentru că, dincolo de discriminări, trebuie admis că regimul comunist a dus o amplă campanie de lichidare a analfabetismului – cu certă tentă ideologică, desigur: viza să îi determine pe noii alfabetizaţi să poată citi Scânteia. În plus, numărul studenţilor a crescut în comparaţie cu perioada de dinainte de 1945. Numai că aceşti posibili „aliaţi“ din rândul tinerilor au devenit „nesiguri“ la momentul 1956, în contextul mişcării revoluţionare din Ungaria. Au fost tulburări, proteste, chemări la mitinguri inclusiv în centre universitare din România, la Timişoara, Cluj, Bucureşti.

C.P. Care este designul dispozitivului propagandei comuniste? Cum e structurată această operaţiune? Cine e centrul suprem, care sînt releele naţionale (internaţionale?), care sînt cele regional-locale, cum – prin ce anume – se distribuie produsele de propagandă în comunism?

C.V. În esenţă este copiat un model sovietic – acela al Agitprop-ului. Secţia Propagandă şi Agitaţie – un fel de tribunal suprem ideologic – funcţionează în cadrul Comitetului Central al partidului comunist şi răspunde de supervizarea ideologică a vieţii intelectuale şi artistice, a instituţiilor culturale, a uniunilor de creaţie etc. Ulterior a împărţit această sarcină cu Secţia Ştiinţă şi Cultură, iar ambele au fost puse sub umbrela Direcţiei Propagandă şi Cultură. Instituţiile de la centru sunt reproduse în regiuni (în anii 1950), în judeţe (după 1968), unde există un activ de partid, responsabili cu propaganda şi ideologia. Dar există şi brigăzi de control trimise în teritoriu. Şi în judeţe sunt secretari responsabili cu probleme de propagandă (Ion Iliescu a îndeplinit o astfel de funcţie la Comitetul Judeţean de partid Timiş, între 1971 şi 1974).

A existat şi o propagandă culturală externă (pentru străini sau pentru românii din străinătate, invitaţi să se întoarcă în „patria“ socialistă; a fiinţat chiar un Comitet pentru Repatriere). De această propagandă răspundeau atât Agitprop, cât şi Secţia Relaţii Externe.

Produsele de propagandă – cum le numeşti – pot fi cărţi, piese de teatru şi sunt distribuite prin intermediul unor instituţii restructurate sau (re)inventate, Direcţia Generală a Editurilor şi Difuzării Cărţii; Centrul de Librării şi Difuzare a Cărţii; teatre populare, teatre de stat; apar multe instituţii teatrale şi muzicale în provincie. Peste un deceniu, unele dintre ele contrazic intenţia iniţială, oficială, şi formează artişti autentici, capătă un prestigiu meritat. Pentru produsele culturale burgheze, indezirabile, există Societatea Slova, care – oximoronic – se ocupă (şi) cu arderea cărţilor necorespunzătoare.

C.P. A propos de propaganda internaţionalistă – am exportat propagandă comunistă, am „externalizat-o”? Am oferit, „vecinilor şi prietenilor” comunişti expertiză în materie de propagandă comunistă?

C.V. Nu cred că am exportat. Mai degrabă românii din exil au fost agresaţi prin intermediul unor ziare precum „Glasul Patriei“ şi „Tribuna României“. Există – după revoluţia maghiară – un sprijin logistic românesc pentru reformarea Serviciilor de securitate şi represiune din Ungaria post–noiembrie 1956, dar nu şi un model propandistic ideologic pe care comuniştii maghiari ai lui János Kádár să îl preia din Republica Populară Română. Deşi a existat o astfel de sugestie, mai ales sub N. Ceauşescu (iritat de preocupările Budapestei pentru istoria şi cultura Transilvaniei, pentru drepturile maghiarilor din RSR), care sugera în mai multe rânduri asta, prin lozinca „neamestecului în treburile interne“.

C.P. Poţi indica, pe decenii de comunism, care au fost marile staruri ale propagandei autohtone? Şi, între aceştia , cum funcţiona „diviziunea muncii”? Cine erau „marile creiere” ale propagandei şi cine „marii executanţi”?

C.V. În primii ani de comunism, anii stalinismului dezlănţuit, există un cuplu Iosif Chişinevschi–Leonte Răutu (îl putem adăuga şi pe Mihail Roller, în probleme de cenzură istoriografică şi „pedagogie“). Apoi L. Răutu, un supravieţuitor, îi va avea alături pe Paul Niculescu-Mizil şi Pavel Ţugui (care a făcut mai puţine rele, ce-i drept). Încă din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej se profilează Manea Mănescu, avansat imediat de N. Ceauşescu ca şef al Secţiei Ştiinţă şi Artă. În primii ani ai lui Ceauşescu poţi vorbi de mai mulţi supervizori ideologici: Paul Niculescu Mizil, Manea Mănescu, Leonte Răutu, Ion Iliescu. Dar deja Dumitru Popescu-Dumnezeu cunoaşte o ascensiune fulminantă, şi cred că îl putem credita drept ideolog chiar până în anii 1980. Sigur, există şi alţii, Mihai Dulea, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin. Unii dintre ei migrează din aparatul de partid, de la CC al PCR în structurile guvernamentale, la Ministerului Culturii (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). Unii sunt mai degrabă cenzori, nu ideologi. Cenzorul şef, Iosif Ardeleanu, a rezistat vreme de decenii în funcţie, fiind păstrat şi de N. Ceauşescu până prin 1973.

„Marii executanţi“ sunt din rândurile scriitorilor, ale artiştilor. Îmi vin în minte numele unor Mihai Beniuc, Zaharia Stancu. Unii au evoluţii interesante: de pildă, Zaharia Stancu evoluează de la statutul de colaborator docil al Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie (cca 1948–1950) la apărător al autonomiei Uniunii Scriitorilor (anii 1960).

C.P. Cum se împart cei care, la vîrf, au construit şi-sau au rulat conţinuturi propagandistice? Nuanţez întrebarea: cît era – şi la cine era – convingere în ceea ce făceau, în „idealul” pe care îl povesteau şi cît – şi la cine era – oportunism, ticăloşie, micime?

C.V. Eu cred că la vârful propagandei nu prea au pătruns oportunişti. În general, cei selectaţi pentru aceste poziţii de conducere credeau în utopie. Unii au considerat că un Dumitru Popescu, care face parte din generaţia a doua de comunişti, de după 1945/1948, ar vădi şi o importantă doză de oportunism. Poate la Dumitru Popescu nu e deloc manifestă dimensiunea internaţionalistă, dar asta nu îl face mai puţin naţional stalinist. În mod cert, mult oportnism găsim în rândurile intelectualilor care au pătruns în Comitetul Central al Partidului.

C.P. Cum se duc, cum se distribuie conţinuturile propagandei comuniste? Să ne imaginăm că amîndoi dialogăm în faţa unor oameni de 15-20-25 de ani care nu au, ca noi doi – tu, desigur, în măsură mai mare decît mine – idee despre ce e fost propaganda comunistă. Şi să încercăm să le spunem pe înţelesul lor! Exista un centru- un fel de laborator suprem? Care spunea, ce anume? Apoi, veneau „distribuitorii”? Cine sînt ei, ce arie de acoperire aveau, ce forţă? Pînă unde mergeau sau pînă unde ar fi vrut să meargă?

C.V. Cred că pentru a ne face mai bine înţeleşi putem da următorul exemplu: aceşti tineri de astăzi – dacă ar trăi într-un regim similar cu cel de dinainte de 1989 – ar fi nevoiţi să meargă cu tableta, laptopul sau smartphone-ul, periodic, la Secţia de Poliţie de care aparţin pentru a le fi verificate dispozitivele electronice (softurile, programele instalate de la trecuta „vizită“, website-urile vizitate etc). Ceva asemănător a funcţionat după 1948 şi până la sfârşitul regimului în legătură cu maşinile de scris. Şi încă o precizare: faţă de acel poliţist (miliţian, ante–1989) nu ai practic cum să te plângi în mod eficient, nu poţi face plângere la o procuratură dornică să rezolve cazul de abuz, la o judecătorie, nu poţi apela la CEDO, la organizaţii pentru apărarea drepturilor omului. Sigur, unii tineri stângişti ne vor spune că azi e posibil să fim interceptaţi, nu chemaţi la secţia de poliţie, dar – repet – în zilele noastre poţi semnala un abuz atât în ţară, cât şi în exterior, te poţi apăra şi cere sprijin unui avocat (înainte de 1989, în procese politice, apărătorul se transforma adeseori în al doilea procuror).

Verificarea periodică a maşinilor de scris, cu probe privind stilul de dactilografiere, inducea şi autocenzura, frica, în rândurile scriitorilor. Unii istorici spun că acest aspect a fost mai cumplit decât cenzura propriu-zisă. Este esenţial pentru a înţelege conţinuturile şi eficienţa propagandei.

Centrul, laboratorul suprem, este la Comitetul Central, la Secţiile ideologice, fie că e vorba despre Secţia Propagandă, Secţia Ştiinţă–Cultură, Secţia Învăţământ. De multe ori, secţiile ascultă direct de secretarul general (sau prim-secretarul): Gh. Gheorghiu–Dej şi N. Ceauşescu. Liderul suprem are şi el „antrenori“ cultural-ideologici, recrutaţi uneori chiar dintre şefii secţiilor enumerate; îl putem plasa pe Leonte Răutu lângă Gheorghiu–Dej, de exemplu. Ceauşescu a apelat la Dumitru Popescu, dar şi la alţii. Ce putea spune şi face acest „laborator suprem“? Pe lângă directive precise, planuri de măsuri, indicaţii privind toate domeniile literaturii şi artei sau toate instituţiile de cultură, acest centru ideologic putea chema un scriitor anume pentru a-l mustra şi determina să-şi revizuiască atitudinea, cum s-a întâmplat cu G. Călinescu, convocat la Gh. Gheorghiu-Dej personal pentru a fi mustrat în legătură cu conţinutul romanului Scrinul negru. Apoi, mai târziu, Ceauşescu personal – nici măcar Secţia ideologică de profil – a interzis mai multe piese de teatru.

Nu ştiu exact ce înţelegi prin „distribuitori“. Ei pot fi atât instructorii/şefii adjuncţi ai Secţiei, cât şi scriitorii, artiştii (de stat). Dar uneori ei se confundă, pentru că sunt multe cazuri când instructori sau lucrători în cadrul Secţiei au devenit profesori de estetică (Ion Ianoşi, de exemplu), de literatură română, scriitori, critici dramatici, istorici ai muzicii etc.

Secţia de Propagandă, cu tentaculele sale, dorea să distribuie produsele ideologice peste tot, din centrul marilor oraşe până la ultimul cătun. Nu cred că a existat sat mai răsărit fără cămin cultural (sau, oricum, fără ca regimul să nu-şi fi propus să construiască şi acolo un cămin). Alfabetizarea – un proces necesar – a avut (cum am şi amintit), în principal, o finalitate ideologică.

C.P. Cum se evaluau diversele forme de propagandă comunistă? Cine era un bun propagandist şi cine nu? Ce însemna, sub raport propagandistic, o „operă bună”? Şi, mai ales, ce forme de recompense existau?

C.V. Fiecare scriitor, fiecare artist trebuia să fie şi un bun propagandist. Cam asta au gândit atât Dej, cât şi Ceauşescu. Propaganda comunistă trebuia să construiască atât omul nou, cât şi o nouă mentalitate – prin romane, presă literară, radioteleviziune etc. Şi, din păcate, cred că a reuşit să o creeze; un jurnalist care pretindea că nu are nimic de-a face cu comunismul s-a năpustit furibund prin 1999 contra ideii de manuale „alternative“ la materia Istorie. Păi, înainte de 1947 aceste manuale opţionale de Istorie existau; comuniştii au fost cei care au indus ideea că istoria este unică şi, deci, inclusiv manualul de profil trebuie să fie unic.

O „operă bună“ poate fi: o lucrare ce respectă liniile directoare ale realismului socialist – numit ulterior umanism socialist sau umanism revoluţionar – sau care citează (se inspiră) din documentele de partid, din liderul suprem. Există o întreagă beletristică produsă în anii 1950 mai ales, care transmite şi un mesaj ideologic. Funest. „Cronică de familie“, de Petru Dumitriu, cred că este o creaţie de propagandă. Iniţial, m-a fascinat. Apoi, recitind cartea având minime cunoştinţe despre istoria propagandei de după 1948, mi s-a părut că veştejeşte în mod perfid o întreagă aristocraţie şi burghezie românească.

Recompensele erau variate: premii de stat în cuantumuri fabuloase, drepturi de autor consistente pentru cărţile tipărite în tiraje mari, locuri de refugiu (casele de creaţie), gratificaţii, decoraţii, onorarii mari pentru un simplu articol de nici jumătate de pagină (nu oricine beneficia de aşa ceva, evident). Dimpotrivă, pentru cei care nu s-au încadrat ideologic sau au tăcut, pensia a fost un teribil instrument de şantaj. Autorităţile o puteau suprima pur şi simplu.

C.P. Care erau marile redute? Marile ziduri – de dărîmat?

C.V. Sunt mai multe redute. Ele pot fi: mentalităţile „retrograde”, idealismul, spiritul decadent, cosmopolitismul, naturalismul, în general omul vechi, cu tradiţii care nu încurajează spiritul progresist. Iniţial, propaganda s-a războit mult cu „şovinismul“ şi naţionalismul din literatură. Apoi Ceauşescu însuşi a început să pomenească la tot pasul despre „fiinţa naţională“, despre „civilizaţia superioară“ a dacilor transmisă protoromânilor şi românilor (în opoziţie cu civilizaţia „inferioară“ a popoarelor migratoare, inclusiv slavii). A apărut, încurajat de oficialităţi, şi un soi de „roman dacic“.

S-au dărâmat multe redute, dar mai important este faptul că autorităţile ideologice au prevenit apariţia samizdatului (sau a unuia care să conteze cu adevărat). Sigur, te cenzurau, dar îţi lăsau şi speranţa că vei fi publicat (dacă recurgi la amputarea textului). De fapt, s-a prevenit apariţia unei contraculturi, a unei contraelite, care să genereze o schimbare profundă – inclusiv politică – după 1989. Am mai spus-o (au spus-o şi alţii): în loc să avem un Havel, un samizdat, o rezistenţă la propriu, am avut „rezistenţă prin cultură“.

C.P. De fapt, în ce fel se manifesta a) refuzul propagandei şi b)marile forme de opoziţie la propagandă? Fie ele instituţionalizate sau, intuiesc că mai degrabă asta, personale…

C.V. Cred că trebuie să îi reconsiderăm pe cei care au tăcut pur şi simplu, fără să scrie un rând compromiţător. În context românesc, putem interpreta gestul lor ca pe unul de demnitate. Sigur, refuz al propagandei poate fi interpretat şi demersul lui A.E. Baconsky de depolitizare treptată a literaturii, a poeziei; sau onirismul, apoi antiprotocronismul (antiprotocroniştii duc o luptă inegală, cu atât mai demnă de semnalat).

C.P. Două întrebări în oglindă. Prima: de ce e importantă propaganda? De ce e, cu atît mai mult, importantă propaganda comunistă?

C.V. Propaganda politică a unui partid, într-un context al pluralismului, nu trebuie să ridice mari semne de întrebare. Atâta timp cât nu îndeamnă la ură, la exclusivism etnic, rasial, de clasă etc., iar finanţarea partidelor este transparentă… Vedem astăzi, referindu-ne la ultimul aspect şi la cazul românesc, că nu a prea fost aşa. Propaganda a căpătat o conotaţie peiorativă, negativă, mai ales în secolul XX, pentru că adesea s-a confundat cu propaganda totalitară, practicată în statele fasciste, în URSS şi apoi în întreg blocul est-european dominat de sovietici. Propaganda comunistă a construit, de fapt, un om nou, iar această realitate s-a vădit după 22 decembrie 1989, când o majoritate a românilor a validat ca lider politic şi ca preşedinte de ţară un fost şef al Secţiei de Propagandă a CC al PCR. Sigur că au existat presiuni, violenţe orchestrate de puterea FSN, dar românii nu erau obligaţi să îi acorde 85 de procente lui Ion Iliescu. Puteau să boicoteze alegerile sau să îl crediteze cu doar 51 %.

C.P. A doua: de ce e important să deconstruim propaganda şi, ca să ne aşezăm încă o dată pe tema interviului nostru, de ce important să de-cojim, să de-construim propaganda comunistă?

C.V. Cumva am anticipat răspunsul. Dar este bine să ofer un exemplu foarte concret. La începutul anului 1946 guvernul Petru Groza era constrâns de împrejurările externe să se angajeze că va respecta libertăţile specifice unei democraţii liberale. În şedinţa guvernului din 8 ianuarie 1946, primul ministru a propus cabinetului său spre aprobare executarea integrală a hotărârilor luate de Cei Trei Mari la Conferinţa miniştrilor afacerilor externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii de la Moscova din 16–26 decembrie 1945. Comunicatul Conferinţei preciza că „Cele trei guverne iau notă că guvernul român astfel reorganizat [incluzând doi reprezentanţi ai opoziţiei: PNŢ şi PNL] va declara că se vor ţine alegeri libere şi nemăsluite, cât de curând posibil, pe baza votului universal şi secret“ şi „va da asigurări privind acordarea libertăţii presei, a cuvântului, a religiei şi de asociere”. Unul din ministerele chemate să asigure respectarea acestor angajamente era… Ministerul Propagandei. În acest context, pe agenda guvernului a intrat, la sfârşitul lunii februarie 1946, un act normativ care reorganiza Ministerul Propagandei (botezat al Informaţiilor), dar nu în sensul favorizării respectării cerinţelor occidentale. Era, de fapt, aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Din această cauză, opoziţia democratică, prin ministrul Mihail Romniceanu de la PNL, a criticat „existenţa unui Departament special însărcinat cu propaganda guvernamentală, chiar dacă ar fi denumit Ministerul Informaţiilor, [deoarece] este incompatibilă cu un regim într-adevăr democratic“. Romniceanu a mai adăugat ceva care, vei vedea, este esenţial pentru discuţia noastră: „O asemenea instituţiune [de tipul Ministerului Propagandei] este, prin ea însăşi, caracteristică unui regim totalitar şi nu se poate închipui decât în acele state care nu admit decât o singură opiniune, aceea a guvernului. De altfel, este un lucru notoriu că prima înfăptuire a unor asemenea regimuri, chiar şi la noi în ţară, a fost înfiinţarea unui Minister al Propagandei“.

Viitorul a fost chiar mai întunecat decât cel prezis de Romniceanu. A fost vorba despre un partid politic unic care a creat – nu doar un Minister – ci chiar o Secţie de Propagandă, în contextul în care acel partid controla de fapt guvernul. Iar România s-a aflat sub semnul acestei propagande de tip totalitar, fie sub mască internaţionalistă, fie naţional stalinistă, mai bine de 40 de ani. Este importantă deconstrucţia pentru că însuşi Petru Groza admitea la o reuniune în faţa activiştilor de partid, la 27 mai 1948, că nu fasciştii sau naziştii au inventat acest tip de propagandă, ci marxiştii, comuniştii. Niciodată cuvântarea lui Groza nu a fost reprodusă integral, tocmai pentru că era un fel de autodenunţ. Din acest motiv am şi reprodus pasajele cenzurate în volumul Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953 (Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, pp. 43–44).

C.P. Să rotunjim discuţia noastră – să intrăm puţin şi într-o dimensiune pedagogică, să zic aşa. Cum anume te poţi opune propagandei? i)Pe persoană fizică, dar şi ii) instituţional? Ce e de făcut, obligatoriu de făcut – ca să te aperi, ca să ne apărăm de propagandă?

C.V. Ce voi spune poate suna a banalitate, dar mă tem că nu există altceva mai bun. E nevoie de diversificarea surselor de informaţii, spirit critic; e necesar să îţi pui mereu întrebări, să ai îndoieli. Nu este o condiţie a intelectualului, ci a fiecăruia dintre noi care vrea să se considere cetăţean. La începutul lui 2014 eram pesimist. După ce am văzut că un Victor Ponta a fost invalidat, şi încă într-o manieră categorică, nu mai sunt atât de sceptic. Îţi mai dau un exemplu, care ţine de latura instituţională şi priveşte propaganda culturală, propaganda pentru exterior. Acum, privind retrospectiv, putem afirma că echipa de la vârful ICR din perioada 2005–2012 s-a opus unei propagande culturale de tip păşunist şi cripto-protocronist. Din păcate, a venit vara lui 2012 şi această direcţie benefică a fost schimbată. Dar conducerea ICR mereu va fi confruntată cu acel exemplu care a durat mai bine de şapte ani. Iar publicul va şti că există o alternativă.

C.P. Propaganda poate să dispară, poate fi făcută să dispară? Sau e mai bine să încercăm ceva mai modest: să zicem, diverse politici sau strategii de „îndiguire”?

C.V. Este cumva retorică întrebarea ta. Dar nu este deloc inutilă, şi am să îţi spun şi de ce. Nu, evident nu poate dispărea propaganda. Fiecare partid, pentru a câştiga susţinere, adepţi, votanţi, trebuie să îşi facă cunoscute ideile, programul politic, deci este împins spre propagandă. Dar încălcarea promisiunilor politice, electorale, precum şi abuzurile, corupţia, guvernarea discreţionară pot fi sancţionate de electorat. S-a întâmplat la noi în noiembrie 2014. Este şi aceasta o strategie de îndiguire. Ea poate şi trebuie aplicată şi în cazul pericolului reprezentat de partidele care promovează fie naţionalismului autoritar, fie idei de extremă stângă. Astăzi, când vedem ofensiva lui Vladimir Putin, inclusiv – se pare – cu sprijin financiar consistent, mai ales pentru partide naţionaliste, radicale şi extremiste, vest-europene, este nevoie de această îndiguire de care vorbeşti. O putem combate prin cunoaştere, informare, transparenţă, moderaţie politică. Şi, nu în ultimul rând, prin prosperitate. Pentru că – iar sună banal – o societate sărăcită şi dominată de corupţie politică este foarte vulnerabilă.