În cele ce urmează este vorba de “Căderea cortinei”, noul roman (*) al unui senior al istoriei și criticii literare din România, Mihai Zamfir, senior atât ca vârstă (este născut în 1940), cât și ca recunoaștere printre confrați. Zic noul roman pentru că înaintea lui a mai publicat cel puțin patru, primul fiind din 1998, al patrulea din 2006. Rezultă că Mihai Zamfir este un critic literar care s-a lăsat ademenit, asemenea lui George Călinescu (cu “Enigma Otiliei”, etc), asemenea lui Alexandru Piru (cu micul roman “Cearta”), de tentația scrisului literaturii “propriu-zise”.
Recunosc din start că nu i-am citit până acum nici pe criticul, nici pe romancierul Mihai Zamfir. Pe critic nu l-am urmărit pentru că nu s-a numărat printre cei care au dus greul cronicii de întâmpinare, în vremea în care o urmăream eu, mai mult sau mai puțin asiduu. Nu l-am citit pe romancier pentru că el nu este și nu a fost unul de prim plan, iar cărțile lui nu mi-au sărit în față.
Am devenit conștient de statura și de meritele criticului Mihai Zamfir recent, ascultându-i minunatele interviuri, trei la număr, de pe Spandugino Podcasts, luate de Cristian Pătrășconiu în 2024. Rezum mai departe ce-am înțeles. Marca operei sale critice este analiza stilistică făcută în descendența formalismului rus și a structuralismului francez. Crede că în afara stilului nu există literatură. O carte a lui tratează istoria poemului în proză în literatura română, de la Eminescu la Petru Creția. A scris o istorie a poeziei portugheze bazată pe observația scindării ei stilistice în două tipuri, nu mai multe, unul pe un registru oximoronic, altul pe un registru discursiv. Crede că poezia nu va dispărea tocmai pentru că limbajul folosit de ea este unul nenatural. Judecățile lui pe teme literare au o raționalitate tranșantă, uneori ironică, le însoțește cu precauții voit neconvingătoare, gen “cel puțin pentru mine”. Dintre Proust, despre care a scris o carte, și Joyce îl alege pe Proust, “pentru că e mai bun… romancier”. Proust a fost bolnav de foarte tânăr și, “foarte inteligent” fiind, a ales să facă ceva din viața lui investindu-se total în scris. Mihail Sebastian a scris prima carte despre Proust de la noi tocmai pentru că, fiind “un scriitor foarte inteligent”, i-a sesizat importanța. Pare evident că Mihai Zamfir apreciază, la scriitori, inteligența.
Mă întorc acum la noul roman al lui Mihai Zamfir. Cortina din titlu este minciuna care masca realitatea vieții din România comunistă și, mai general, minciuna care învăluia ideologia comunistă, atât în țările din lagărul socialist, cât și în mediile favorabile ei din lumea liberă.
Protagonist este Fernando, un comunist portughez angajat la postul de radio România Internațional, difuzat de la București, o Europă liberă pe invers, subvenționată de la Moscova, totodată profesor de portugheză la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București.
Este momentul să spun că, înainte de apariția cărții lui despre poezia portugheză, în 1985, Mihai Zamfir a fost profesor la Lisabona, în 1972-1975. Iar după, a fost iarăși profesor la Lisabona, în 1990-1993, iar mai târziu, în 1997-2001, a revenit acolo în calitate de ambasador al României în Portugalia. Altfel spus, se poate bănui că Mihai Zamfir are o cunoaștere aprofundată a Protugaliei și, în particular, a Lisabonei.
Pentru că tot sunt la capitolul dezvăluiri, să mai adaug că între momentul primei lecturi a cărții și scrierea acestor rânduri am ajuns eu însumi pentru prima oară la Lisabona, i-am cunoscut cât de cât cartierele și arterele centrale, am mâncat mai multe porții de bacalhau, o mâncare de pește tradițională, pe bază de cod, am ocupat timp de o săptămână cu soția un apartament mic de la etajul patru al unei clădiri, la care se ajungea pe o scară incredibil de îngustă și, mai ales, am vizitat Muzeul “Aljube – Resistencia e Liberdade”, adăpostit în clădirea unei foste pușcării cu rol central în “procesarea” opozanților regimului salazarist. Din acest muzeu am aflat de existența postului de radio “Portugal Livre”, transmis pentru Partidul Comunist Portughez de la București, din 12 martie 1962 până la sfârșitul lui octombrie 1974. Altfel spus, am aflat că situația lui Fernando, protagonistului romanului lui Mihai Zamfir, e mai mult decât plauzibilă.
Revenind la roman, să spun că portughezul Fernando are un amic aflat într-o situație similară cu a lui, francezul Jean-Paul, al doilea protagonist al cărții. Fost aderent al revoltei din mai 1968 din Franța, dezamăgit de deznodământul ei, s-a refugiat voluntar în România, ajungând profesor de franceză la aceeași Facultate de Limbi Străine la care preda Fernando.
Amândoi au primit locuințe bune de la autoritățile române, un apartament lângă Piața Romană pentru Fernando, altul mai luxos, lângă Sala Palatului, pentru Jean-Paul. Multe “scene” ale romanului, unele mai mult de teatru decât de film, sunt conversații între cei doi, desfășurate cu precădere în apartamentul lui Jean-Paul.
Timpul romanului pleacă din 1987 și se oprește în 1990, prinzând la mică viteză colapsul comunismului românesc și prima lumină a postceaușismului. Nu are o curgere lineară, este punctat de flashbackuri și rememorări ale fiecăruia dintre cei doi străini aclimatizați la București.
Realitatea românească pândește, așteaptă și nu-i ratează pe cei doi. Pentru fiecare dintre ei, sursa cafelei bune de-acasă e fie un pachet primit din țara lui, fie un vizitator venit de-acolo, pentru că, în 1987, nici magazinul diplomatic la care au acces nu mai e ce-a fost. Nici apa caldă nu-i un dat: “N-a putut să doarmă, cu toate că avea apă fierbinte la baie și a stat sub duș până a simțit că îl pătrunde bine căldura.”
Cândva, atât Fernando cât și Jean-Paul au avut legături amoroase cu studente de-ale lor cărora s-au simțit obligați să le pună capăt din același motiv: fetele își dezvăluiau prea repede dorința de a pleca cu ei din România, dacă nu la studii, atunci măcar în vacanțe.
Fernando s-a căsătorit totuși cu studenta Maria, devenită absolventă în perioada lungă de așteptare a necesarei aprobări, tocmai pentru că aceasta a fost abilă în a-și camufla bine dorința supremă. Mama ei, soacra lui Fernando, intelectuală și ea, a participat cu delicatețe la complot. Astfel că anul 1987 îl găsește pe Fernando dialogând la București cu Jean-Paul despre nefastul Gorbaciov, în timp ce nevasta lui, Maria, împreună cu fata lor, Mărioara, locuiau de vreo opt ani la Lisabona.
În decembrie 1989, luați de val, cei doi prieteni au devenit ascultători consecvenți ai Europei libere. Dialogurile lor consemnează întoarcerea lui Ceaușescu din Iran, mitingul din fața Comitetului Central, tancurile, sinuciderea generalului Milea, fuga cu elicopterul, apariția lui Iliescu, a Comitetului de Salvare Națională, a noului prim-ministru, un tânăr cu aer sportiv și pulover roșu și, desigur, împușcarea Ceaușeștilor.
În primele zile de postcomunism, Fernando judecă în continuare lumea pe dos decât o fac românii. Pentru el, a alege libertatea rămâne o expresie inventată de imperialiști. Prăvălioarele apărute ca ciupercile sunt toate instrumente de speculă. Însă, treptat, ceva se schimbă și în mintea lui. Bucureștiul din 1990 îi apare ca un oraș reînnăscut, asemenea Lisabonei, în 1974, după Revoluția Garoafelor. Jean-Paul, în schimb, rămâne comunist pur și dur. La atâta trădare prezentă în blocul sovietic, sinuciderea unui lider comunist din Vietnam, pusă pe seama întezăririi unui viitor politic sumbru, i se pare un act de demnitate.
Ce se întâmplă în final cu Fernando și cu Jean-Paul, care sunt ultimele lor decizii prinse în roman, poate descoperi singur cititorul. Pe a soției lui Fernando o spun acum, pentru că o găsesc previzibilă: Maria refuză să se întoarcă la București.
Romanul are o construcție surprinzătoare, este evident, care dă un plus de atractivitate poveștii finalului comunismului nostru. Prinde, după cum am încercat să arăt, sărind amănuntul că Jean-Paul devenise un mare amator de palincă, specificități de-ale noastre, devenite un fel de bunuri de export interior (ca atunci când tu, român, îi spui secrete unui francez, la București). Urmând o idee din interviurile deja menționate ale autorului, “Căderea cortinei” poate fi perceput drept… romanul interiorității în deplină transformare a lui Fernando, ceea ce-l îndreptățește la calificativul de roman proustian.
(*) Mihai Zamfir, „Căderea cortinei”, roman, Polirom, colecția Fiction Ltd, 2025.
