1.”Sufletul meu întreg este un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigat!”
2. A fost bun prieten cu Panait Istrati. A scris şi sub pseudonim – Lacrima Rerum şi Karma Nirvami. Personajul faimos Alexis Zorba a fost inspirat din realitate – Nikos Kazantzakis însuşi, între 1916 şi 1917, a încercat să pună pe picioare o afacere legată de exploatarea unei mine de lignit din sudul Peloponezului, alături de Gheorghios Zorba, un ţăran din Halkidiki, cel care avea să îi devină sursă de inspiraţie pentru romanul pe care Kazanzakis l-a publicat trei decenii mai tîrziu. Încă se mai păstreză cîteva scrisori, pitoreşti apreciează criticii eleni, între Kazantzakis şi asociatul său, Gheorghios Zorba.
3. A fost în multe rînduri între marii favoriţi la cîştigarea Premiului Nobel pentru Literatură, distincţie pe care nu a primit-o. „Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu.”, scrie Nikos Kazantzakis, un uriaş scriitor grec, cu declarate simpatii politice de stînga. Nici un alt scriitor grec din epoca modernă nu rivalizează, în influenţă şi în popularitate, cu Nikos Kazantzakis.
4.
5. Nikos kazantzakis: “I-am spus migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi migdalul a înflorit.”
6.Marele său poem, „Odiseea. O continuare modernă”, publicat în 1938, are 33.333 de versuri.
7.Aerportul din Heraklion (Ieraklion), cea mai importantă localitate din insula Creta, îi poartă numele lui Nikos Kazaktzakis. Ca element de culoare: şi o şcoală din Brăila, situată aproape de malul Dunării, poartă numele scriitorului elen.
8. ‘Exista trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:1. Doamne, sunt un arc in mainile tale, intinde-ma, caci altfel voi putrezi! 2. Nu ma intinde prea tare, ca ma voi rupe! 3. Intinde-ma cat poti de tare, si daca ma voi rupe, cu-atat mai rau!
9. Pe mormîntul său scrie „Nu sper nimic, nu îmi este frică de nimic; sînt liber”.
10. „’Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul,raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune.
Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?”
