Biografia unui scriitor este biografia textului cu care se confundă: accidentele vieţii sale sunt secundare în raport cu explorarea timpului ce devine literatură. Făptura trecătoare se estompează, spre a lăsa loc fiinţei ce trăieşte în cadenţa de propoziţii şi de pauze.
Iar pentru Mircea Cărtărescu această viaţă de adâncime a literaturii este singura ce contează cu adevărat: opera sa monumentală şi polifonică este edificiul în care bate inima creatorului ei. Glasul lui Mircea Cărtărescu este vocea care se distinge în clipa relecturii textelor sale. Tot ceea ce există există ca text, la fel cum valurile nu pot trăi în afara curgerii infinite a mării.
Textul
Şi poate că nici un alt contemporan nu îl egalează în tenacitatea hipnotică cu care revine la text, pe calea “Jurnalului” ce îl cuprinde: secvenţele din “ Texistenţa “ sunt cele în care această privire îndreptată asupra literaturii atinge o acuitate insuportabilă.
Volumul care a crescut din trunchiul unui extraordinar jurnal este oglinda în care se contemplă cel care ştie că unica sa respiraţie este aceea a textului pe care îl smulge din sine. Paginile din “ Textexistenţa” sunt, în cele din urmă, un imens poem, unul în care se adună frazarea hipnotică şi curajul de scafandru, un vast autoportret al scriitorului pe fundalul de nori şi de aştri al operei sale.
Relaţia cu literatura pe care acest volum o consemnează nu este niciodată rece şi detaşată. Evocând pe Salinger sau pe Kafka Mircea Cărtărescu îi convoacă pe cei care, practicând literatura, au trecut dincolo de graniţele ei. Iar dincolo de fraze nu se mai află decât alte fraze, după cum cum dincolo de cerul de cuvinte nu se află decât un alt cer, alcătuit din paragrafele plutind în deriva cosmică. Asemeni lui Radu Petrescu Mircea Cărtărescu pariază pe literatură şi se pierde în ea: textul este existenţă, iar existenţa este text.
Notaţiile lui Mircea Cărtărescu dezvăluie magnifica claviatura stilistică a celui care nu se poate imagina pe sine în absenţa scrisului care se naşte din devorare de sine. Literatura se cristalizează în acest spaţiu dominat de amintirile ce vin de dinaintea amintirilor noastre, în camera de ecouri spre care urcă noianele de vise, cele visate de noi de şi de cei care nu mai sunt.
Textul este culoarul pe care păşesc cuvintele, atrase irepresibil de forţa unui curent al imaginaţiei creatoare. Oniric fără a fi suprarealist, Mircea Cărtărescu preţuieşte visul ca pe nucleul stelar în jurul căruia pulsează galaxia artei sale. Visul este combustibil şi visul este pământul din care izvorăsc sevele paginilor sale. Literatura lui Mircea Cărtărescu revine spre interioritatea fanstasmatică adăpostită de un creier cu striaţii de labirint : din acest adânc de fulgere se dezvăluie, treptat, desenul cărţilor ce stau să vină.
Postmordernismul lui Mircea Cărtărescu este afirmarea existenţei acestui unic text care se naşte din însumarea de texte. Ordinea lecturii devine o ordine a metabolizării paginilor ce devin ale tale. Asemeni lui Borges, Mircea Cărtărescu este locuitorul unui univers de muzicalitate intertextuală.
Şi poate că visăm ceea ce au visat alţii înainte de noi şi poate că paginile noastre nu sunt decât rescrierea infidelă a paginilor de dinainte de noi: spaţiul literaturii lui Mircea Cărtărescu este prin excelenţă unul non-euclidian. Fulgerarea de imagini străjuieşte un drum ce se înfăţişează privirii.
Textul este şi o devorare de sine, o jupuire de viu a celui care trăieşte spre a fi vehicol literaturii. Exegeza oarbă a criticii nu poate ajunge decât la suprafaţa acestei tulburări cosmogonice. Opera nu este o scară, ci o explorare ce duce, invariabil, spre acel tainic izvor din care toate pornesc. Locvacitatea comentariilor amuţeşte şoaptele unui text ce trăieşte in limpezimea increatului însuşi.
Celor ce caută adevăruri livrate aseptic curgerea scrisului nu le poate dărui nimic. Existenţa ce adună pe scriitor în textul său impune o dialectică a subtilităţii şi introspecţiei .Tezele şi unidimensionalitatea sugrumă, simplifică şi ucid. Vocea lui Mircea Cărtărescu este însăşi vocea acestei literaturi care arde, nestinsă, precum o stea în pântece de lumi. Din jocul de sinapse şi de fremătare capodopera se iveşte, asemeni unui arc voltaic hrănit de energia eternă a textului însuşi.
