Necunoscută cititorilor români, Lydia Davis este una dintre cele mai apreciate scriitoare din literatura americană de azi. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster și predă creative writing la Universitatea Albany. Numele său a devenit cunoscut în lumea literară internațională grație celor șase volume de proză scurtă, pentru care a primit numeroase premii, cel mai important fiind Man Booker International Prize, în 2013. Prozele sale scurte s-au impus prin umor și dimensiunile foarte reduse, unele numărând doar câteva rânduri ce oferă un amestec concentrat de filozofie, poezie și proză scurtă. Lydia Davis este de asemenea eseistă, traducătoare și romancieră.
Singurul său roman – The End of the Story (2004) – a fost tradus de curând în limba română la editura Univers, de către Veronica D. Niculescu, în cadrul colecției Globus, coordonată de LuciaT. Literatura scrisă de Lydia Davis are, în general, un puternic fundal autobiografic, iar romanul său nu face excepție. Astfel, personajul principal este chiar o profesoară, traducătoare și scriitoare care încearcă să găsească sens și vindecare decepției provocate de o nefericită poveste de dragoste, în special prin transpunerea acesteia în paginile romanului. Sfârșitul poveștii devine deopotrivă povestea iubirii și povestea poveștii de iubire. Inițial, naratoarea le percepe ca fiind separate, dar, pagină cu pagină, acestea devin pe nesimțite una singură ce are drept scop înțelegerea obținută prin privirea lucidă, sinceră, aruncată în urmă. Scrisul deschide ușile într-o parte și în alta, ajutând-o să înainteze pe culoarul din ea însăși și să lege frânturile de viață într-o pastă tămăduitoare.
Femeia se îndrăgostește de un student cu doisprezece ani mai tânăr decât ea, scriitor și el, diferența de vârstă, limitele și posibilitățile ce decurg de aici constituind unul dintre firele pe care mintea femeii alunecă concentric. Laitmotivul romanului devine golul și scrierea/ficţionalizarea acestuia, și aici existând, ca și în proza scurtă, multă poezie și filosofie ce solicită atenția, puterea de înțelegere a cititorului: „O parte din mine crescuse în el şi totodată o parte din el crescuse în mine. Acea parte din mine era încă în el. Mă uitam la el şi nu-l vedeam doar pe el, ci şi pe mine, şi vedeam că acea parte din mine se pierdea. Şi nu numai asta, dar vedeam şi că eu însămi, cea din ochii lui, aşa cum mă vedea el, aşa cum mă iubea el, se pierdea. Nu ştiam ce să fac cu acea parte din el care crescuse în mine. Erau două răni – rana prezenţei lui încă în mine şi rana părţii din mine în el, smulsă din mine”.
Lydia Davis a reuşit să scrie o poveste de dragoste fără a descrie nicio scenă de sex. Nici patetism, nici obișnuitul romantism nu e de găsit aici. Cei doi trăiesc pentru o perioadă împreună („A împlinit douăzeci şi trei când eram împreună, iar până să împlinească douăzeci şi patru deja nu mai ştiam unde este”), dorm împreună, scriu separat, își citesc unul altuia, se plimbă cu maşini diferite, merg la petreceri, ambii au şi alţi parteneri… Măsura relaţiei dintre ei o reprezintă plecările, căutările, aşteptările, apărarea și chiar reținerea propriei fiinţe. Povestea alunecă de la bun început printre goluri: „Dacă mă întreabă cineva despre ce e romanul, zic că i despre un bărbat pierdut, fiindcă nu ştiu ce să zic. Dar adevărul e că nu mai ştiu de mult unde este el, după ce la început am ştiut şi apoi n-am ştiut, apoi ştiind din nou şi apoi pierzându l din nou”.
Creaţia este pentru Lydia Davis un proces de selecție a faptelor și a trăsăturilor psihologice din realitate, de aceea una dintre obsesiile naratoarei este ce anume să pună pe hârtie, ce să transforme în poveste. Analiza este lucidă, scormonitoare, microscopică: „Cred că mai întâi a apărut un fel de foame de el, urmată de un sentiment de tandreţe, crescând treptat, faţă de o persoană care născuse o asemenea foame şi apoi o satisfăcea. Poate că asta simţeam pentru el şi credeam că este iubire”; „acesta era un soi de fascinaţie sau un soi de distragere. El a intrat în mintea mea ca un soi de distragere a atenţiei de la ce avusesem înainte în minte. A preluat controlul asupra unei mari părţi din mintea mea, astfel încât el era un obstacol pentru mine: trebuia să gândesc în jurul lui ca să mă pot gândi la orice altceva, iar dacă reuşeam să mă gândesc la altceva, nu trecea mult timp înainte ca gândul la el să dea deoparte acel alt gând din nou, ca şi cum prinsese putere din faptul că fusese ignorat pentru scurt timp”.
În Sfârșitul poveștii, miza este căutarea neobosită a nuanţelor propriilor sentimente şi motivații, a hotarului dintre adevăr şi fantezie: „Uneori, adevărul pare să fie suficient, câtă vreme îl comprim şi îl rearanjez un pic. Alteori pare să nu fie suficient, dar nu s dispusă să inventez prea mult”. Căutarea, revelarea identității este strâns legată de actul scrisului: „Uneori, romanul pare să fie un test pentru mine însămi, şi cum eram atunci, şi cum sunt acum. La început, femeia nu era ca mine, fiindcă dacă ar fi fost, n aş fi putut vedea limpede povestea. După o vreme, când m am mai obişnuit să spun povestea, am putut face femeia să semene mai mult cu mine. Uneori mă gândesc că dacă atunci era destulă bunătate în mine, sau destulă profunzime sau complexitate, înseamnă că romanul o să iasă, dacă o să l pot scrie. Dar dacă eram atunci pur şi simplu prea îngustă sau prea răutăcioasă, nu va merge, indiferent ce aş face acum”.
Stiliul Lydiei Davis este în aparență simplu (deși ciudat, căci nu există o acțiune propriu-zisă, nici dialoguri între personaje), dar romanul nu este ușor de înțeles, de suportat. Nu e o suprafață pe care să aluneci visând. Ba din contră, e de găsit aici un bovarism cu minus. În lipsa senzaționalului, autoarea taie, cuvânt cu cuvânt, imagine cu imagine, în carne vie, coborând pas cu pas pe tărâmurile încâlcite ale lumii din interior: „Singurătatea în sine părea să mă tragă în jos, asemenea gravitaţiei, într un soi de depresie monotonă. Când încercam să gândesc, nu puteam să gândesc. Simţeam că starea mea mentală permanentă era ignoranţa. Mintea mea părea să nu conţină aproape nimic. Simţeam că starea mea mentală şi trupească permanentă era paralizia: fiecare alternativă pe care o luam în calcul era aşa de puternică încât nu puteam acţiona, sau fiecare acţiune luată în calcul era zădărnicită de o critică nerostită”. Finalul cărții este unul foarte reușit, centrat pe ideea de paradox și de ceremonial: „Şi de vreme ce au existat tot timpul prea multe sfârşituri ale poveştii, şi de vreme ce ele n-au încheiat niciodată nimic, ci doar au continuat ceva, ceva care n-a luat forma nici unei poveşti, eu am nevoie de un act ceremonial ca să închei povestea”. Despre ce fel de ceremonial este vorba, vor descoperi însă cititorii.
Lydia Davis, Sfârșitul poveștii, Traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Univers, 2014
