Ce înseamnă cuvîntul : „terchea-berchea“ ?
Pe parcursul a doi ani de editare a Jurnalului am folosit de
vreo două-trei ori cuvîntul „terchea-berchea“, puţin cunoscut,
şi am primit cîteva întrebări din Moscova şi din gubernie :
„Ce înseamnă acest cuvînt ?“. Îmi ofer scuzele că n-am răspuns
nimănui pînă în clipa de faţă : am tot dorit să răspund cumva,
printre altele, în Jurnal.
Acum, terminînd Jurnalul, îi rezerv
cîteva rînduri acestui cuvînt prea puţin cunoscut, utilizat mai
ales la Petersburg – şi, dacă încep prima pagină a numărului
pe noiembrie cu asemenea fleac, e numai pentru că de fiecare
dată cînd amînam pentru ultima pagină, cum se întîmpla mai
înainte, nu găseam aproape niciodată un loc liber pentru
„terchea-berchea“ din cauza altor teme, şi întotdeauna trebuia
să amîn explicarea pentru următoarea apariţie.
„Terchea-berchea“ este un cuvînt din graiul popular, folosit
numai de oamenii simpli şi, se pare, numai la Petersburg. Aşa
încît el pare inventat aici. Scriu pare, pentru că oricît m-am
informat de la oameni „competenţi“, nu m-a putut lămuri
nimeni : cum a apărut, cum s-a format asemenea asociere de
sunete, se mai întrebuinţează el undeva în Rusia, în afară de
Petersburg şi, în sfîrşit, oare cu adevărat a fost născocit chiar
în Petersburg ? În ce mă priveşte, „mi se pare“ totuşi (nu pot
afirma cu convingere) că acest cuvînt este curat petersburghez
şi a fost inventat propriu-zis de oamenii simpli de aici ; însă de
ce anume, cînd, cu mult timp în urmă ? – nu ştiu.
Editura Polirom
Colecţia Biblioteca Polirom
F.M. Dostoievski
Jurnal de scriitor
Traducere din limba rusă de Adriana Nicoară, Marina Vraciu,
Leonte Ivanov şi Emil Iordache
Studiu introductiv de Sorina Bălănescu
El semnifică,
din cîte am înţeles şi am putut afla, în urma repetatelor chestionări
în mulţime, următoarele :
„Terchea-berchea“ este un om de nimic, meschin şi
neînsemnat ; în majoritatea cazurilor, dacă nu întotdeauna, e
un beţivan fără pereche, un individ pierdut. Am impresia că,
în alte cazuri, putea fi numit „terchea-berchea“ şi unul fără
această patimă. Însă principalele însuşiri ale acestui beţivan
prizărit şi de nimic, însuşirile de la care i se trage această
denumire, născocirea unui întreg cuvînt nou, sînt, întîi de
toate, prostia, neghiobia, stupiditatea, lipsa de temei. O nimicnicie
gureşă. Seara, în zi de sărbătoare, răsună în stradă strigătele
beţivilor ; se aud certuri, vardistul este chemat cu voci
frenetice ; în ceata adunată grămadă se distinge limpede glasul
cuiva care protestează, imploră, un glas plîngăcios sau ameninţător.
Multă indignare de paradă. Vă apropiaţi, vedeţi despre
ce e vorba. Drept răspuns, oamenii rîd, dau din mînă şi se
îndepărtează : „Fleacuri, nişte terchea-berchea !“. Cuvîntul respectiv
îl rostesc cu desconsiderare, cu dispreţ. Întotdeauna cu
dispreţ şi, chiar dacă acest om guraliv ar fi într-adevăr bătut
ori ofensat, şi în acest caz, se pare, el n-ar găsi compătimire, ci
numai dispreţ, întrucît e doar un „terchea-berchea“, adică totul
la el e neghiobie, şi faptul că strigă e tot o neghiobie, şi că a
fost bătut – de asemenea, ca un om de nimic ce este. Mai adaug
că aceşti „terchea-berchea“, în marea lor majoritate, umblă în
haine ponosite, se îmbracă nepotrivit cu vremea, în cizme
scîlciate. Mai adaug, de asemenea, că „terchea-berchea“ li se
spune, „se pare“, numai celor ce poartă straie nemţeşti. Nu
garantez, dar am impresia că aşa este.
Un al doilea semn distinctiv, în afară de prostie şi lipsă de
temei, al beţivului notoriu numit „terchea-berchea“ îl constituie
poziţia lui nu prea definită în societate. Cred că un om
care dispune de bani, are locuinţă sau vreun domeniu, mai
mult chiar, care ocupă o poziţie cît de cît clară şi precizată,
chiar dacă e lucrător în fabrică, n-ar putea fi numit „terchea-
berchea“. Însă, dacă dispune de un atelier, dacă posedă o
prăvălie, o prăvălioară sau orice altceva, dar le conduce neglijent,
la întîmplare, fără socoteală, poate nimeri în rîndul acestor
terchea-berchea. Aşadar, „terchea-berchea“ este un om lipsit de
valoare, ce nu se poate acomoda şi nici stabili nicăieri, un om
neînsemnat care nu se poate înţelege pe sine, care, beat fiind,
pozează în fanfaron, în guraliv, într-un ins adesea ofensat, cel
mai adesea ofensat, pentru că îi place să fie astfel : el este cel
ce cheamă vardistul, paza, autorităţile ; dincolo de toate acestea,
e un om neînsemnat, meschin, o băşică de săpun ce provoacă
rîsul dispreţuitor : „Eh, prostănacul, terchea-berchea“.
Repet, mi se pare că acest cuvînt este petersburghez sută la
sută. Şi nu ştiu dacă se întrebuinţează în alte locuri în Rusia.
În rîndul oamenilor simpli din Petersburg el este extrem de
răspîndit. Aici e un mare aflux de populaţie din gubernii şi, de
aceea, este foarte posibil ca acest cuvînt să treacă şi în alte
regiuni, dacă nu cumva a şi trecut. Va pătrunde, poate, şi în
literatură ; am impresia că l-au folosit şi alţi scriitori în afară
de mine. Pentru un literat, atrăgătoare este tocmai forţa acelei
nuanţe de dispreţ pe care mulţimea o pune în cuvîntul respectiv
cînd îi numeşte numai pe inşii neghiobi, proşti, guralivi,
fără de căpătîi, care joacă teatru şi o fac pe furioşii, dar nu sînt
altceva decît nişte oameni de tot nimicul. Asemenea indivizi
meschini sînt mulţi şi în rîndul intelectualităţii, şi în sferele
înalte – nu-i aşa ? – numai că nu umblă întotdeauna beţi şi cu
cizmele scîlciate, dar, adesea, în aceasta şi constă deosebirea.
Oare cum să te abţii şi să nu-i numeşti uneori şi pe cei din
clasele sus-puse „terchea-berchea“, cu atît mai mult cu cît cuvîntul
există şi ispiteşte prin acea nuanţă de dispreţ cu care îl
rosteşte mulţimea ?
