Gentlemanul rus. Un gentleman nu poate rămîne gentleman pînă la capăt
Problema e că încă n-au dispărut caracterele de altădată şi,
se pare, nu vor dispărea multă vreme, pentru că toate se fac la
timpul lor şi peste tot acţionează legile naturii. Mă refer la
caracterele din societatea noastră intelectuală. Aici, de altfel,
voi face o observaţie insistentă şi apăsată, aceea că nici nu ar
fi bine să ne schimbăm după cum bate vîntul, pentru că cea
mai insuportabilă trăsătură de caracter a intelectualilor este
tocmai înclinaţia spre superficialitate şi inconsistenţă. Ea are
ceva de lacheu, un lacheu care se împopoţonează în haine
boiereşti.
Editura Polirom
Colecţia Biblioteca Polirom
F.M. Dostoievski
Jurnal de scriitor
Traducere din limba rusă de Adriana Nicoară, Marina Vraciu,
Leonte Ivanov şi Emil Iordache
Studiu introductiv de Sorina Bălănescu
De pildă, una dintre particularităţile felului nostru
de a o face pe gentlemenii, dacă, cine ştie de ce, am intrat
odată în contact cu oameni bogaţi şi iluştri, mai ales dacă
ne-am infiltrat printre ei, este prestanţa, nevoia de a trăi pe
picior mare. Vă rog să observaţi că nimic din ceea ce spun nu
se referă la Gartung personal, nu-i cunosc deloc biografia ; nu
vreau decît să atrag atenţia asupra cîtorva trăsături ale
bine-cunoscutului caracter de intelectual al nostru în general,
căruia, în anumite condiţii, i s-ar putea întîmpla exact ceea ce
i s-a întîmplat generalului Gartung. De pildă, un om mic, de
rang mărunt, fără un sfanţ în buzunar, nimereşte deodată în
înalta societate sau are un contact cît de mic cu aceasta. Şi
iată că bietul de el, care nu are la sufletul lui nimic în afara
priceperii de a se infiltra în înalta societate, îşi face rost deodată
de o trăsură personală, de un apartament, în care „se
poate“ trăi, de lachei, costume, mănuşi. Poate că vrea să facă o
carieră, să-şi croiască şi el un loc în lume, dar cel mai adesea
se întîmplă că nu vrea decît să imite : toată lumea trăieşte aşa,
chipurile, de ce n-aş trăi şi eu ? Are un fel de ruşine peste care
nu poate trece nicidecum. Într-un cuvînt, cinstea şi onestitatea
sînt înţelese într-un mod ciudat şi, de fapt, nu există nici un fel
de demnitate personală.
În paralel cu această neînţelegere a
unui lucru de importanţă primordială, cum este sentimentul
propriei demnităţi, mi se pare că se poate pune doar neînţelegerea
libertăţii manifestată de aproape întreaga noastră
epocă de intelectualitate europeană, neînţelegerea conţinutului
acesteia, dar despre asta vom vorbi mai tîrziu. A doua
trăsătură, şi iarăşi una aproape tragică, a rusului nostru intelectual
este maleabilitatea, predispoziţia lui spre împăciuitorism.
O, există o mulţime de chiaburi, de afacerişti, de ticăloşi
dezgustători, dar fermi ; există chiar şi oameni cumsecade care
sînt şi fermi, dar numărul lor este teribil de mic, iar majoritatea
ruşilor onorabili este dominată de acest prea rapid spirit
conciliant, de necesitatea de a ceda, de a fi de acord. Şi toate
acestea nu au drept motiv firea blajină, nici laşitatea, ci apare
aici un fel de delicateţe sau mai ştiu eu ce. De cîte ori oare, de
pildă, discutînd cu o persoană ce vă presa, impunîndu-vă să
răspundeţi, nu v-aţi declarat de acord cu el şi aţi renunţat la
părerea sau chiar la votul dvs. în cine ştie ce şedinţă, deşi,
poate, în sinea dvs. nu aţi fi dorit defel acest lucru. Rusul se
mai simte atras şi de cuvîntul toţi : „eu sînt ca şi ceilalţi“, „sînt
de acord cu părerea generală“, „mergem cu toţii, ura !“. Dar mai
este aici şi o altă ciudăţenie : rusului îi place foarte mult să se
amăgească, să se ispitească singur, să-şi găsească singur motive
de entuziasm şi de convingere. Şi nu vrea să facă una sau
alta, să fie, de pildă, executor testamentar al lui Sanftleben,
dar se convinge singur : „Ei bine, zice, am să merg…“.
