Din păcate, nu mai scriu de multă vreme de mână

Foarte, foarte rar mai scriu de mână. Până să apară PC-urile şi mai apoi laptopurile si feluritele tablete, băteam la maşină tot ce era text de publicat (traduceri, eseuri, interviuri, reportaje etc.). Aş putea aduna mii de dactilograme în cei aproape 40 de ani de când lucrez în presa culturală. Doar fişele pe care le făceam până nu demult pentru studii erau de mână, ca în studenţie. Şi aşa au rămas până acum câţiva ani, când am achiziţionat un laptop şi, mai nou, un ultrabook performant. Cred că prin scrisul intermediat de un mecanism, când nu mai simţi ductul subtil, corporal aproape, al literelor, am câştigat ceva rigoare în idei şi chiar în frazare. Poate la mine a contat mult şi slăbiciunea vederii, care avea o nevoie suplimentară de claritate. Aşa că văd mult mai bine o pagină tipărită (scot absolut tot ce scriu la imprimantă) decât una „de mână”, oricât de caligrafiată ar fi ea.
Cât despre scrisori, pe care tu le numeşti „clasice”, trebuie să recunosc că nici epistolarul de sute de pagini pe care l-am compus în tinereţe cu un foarte bun prieten nu l-am scris de mână. Dar cum în anii 80 nu existau încă la noi PC-uri, tot bunul domn Consul şi drăguţa de Erika (ambele, car mic) ne-au ajutat. Deoarece sunt sigură că majoritatea tinerilor cititori ai revistei voastre nu ştiu la ce mă refer, să precizez că domnul consul nu e un diplomat aflat în misiune, după cum nici Erika nu-i o domnişoară zglobie, ci e vorba despre două vechi maşini de scris, cu un car mic. Iar carul ăsta nu-i un transportator de fân sau de lemne şi nici măcar o constelaţie, ci un cilindru de diferite mărimi pe care se rula hârtia şi care mai făcea tot soiul de chestii la o maşină de scris. Deci, nu, nu mai scriu de mult cu mâna vreo epistolă. Din păcate. Şi ştiu eu ce spun.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *