Urmeaza volumul 4 de perle: „noi vorbim, nu gindim”” .Dialog Cristian PĂTRĂŞCONIU-RADU PARASCHIVESCU

Esti deja la al treilea volum de citate cu miez, cu nerv şi cu mult nonsens inclus din democraţia noastră originală. „Muşte pe parbrizul vieţii”, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea” şi „Fie-ne tranziţia uşoară!”. Cum strîngi aceste „perle”, cum procedezi, sec, tehnic vorbind?

Dac-ar fi să dau un subtitlu comun celor trei volume, dragă Cristi, probabil că acesta ar fi, autoplagiindu-mi (ştiu că amândoi privim cu înţelegere plagiatul) un titlu de cronică TV din Evenimentul Zilei, „În virtutea inepţiei”. Cât despre modus operandi, să ştii că nu există o reţetă anume a recoltării. Pierd mult timp, asta cu siguranţă. E singurul lucru pe care-l regret în toată povestea. În plus, simt că iau forma fotoliului în care mă cufund – în zilele când petrec trei-patru ore la televizor. Devin un Bundy cusurgiu, un couch potato cu vocaţia nodului în papură. Mă consolez spunîndu-mi că că meseria de redactor, de om dresat pentru depistarea abaterilor, mi-e probabil de folos când culeg năzbâtii spuse/scrise de unul şi altul. Tehnic vorbind, am folosit reportofonul, dar într-un singur caz: când am înregistrat o parte din delirul torenţial al lui Lorin Fortuna. În rest, şi când mă uit la televizor, şi când citesc un ziar sau o revistă (mai ales pentru interviuri), am alături hârtie şi pix. Plus un document Word deschis pentru orice eventualitate.

De ce doar trei volume? Mă gîndesc că „materialul” de documentare e cu mult mai voluminos şi că tu ai fost, probabil, în situaţia în care se găsea cîte un selecţioner de-al Braziliei din vremurile lor bune, cînd puteau trimite la Mondiale nu una, ci trei patru-echipe în stare să ajungă în sferturi…

Ai intuit exact, am constatat despre mine că sunt prea puţin faţă de cât de mulţi sunt ei. Mă simt într-o abisală şi ireparabilă inferioritate numerică. N-am atâta timp să consemnez bazaconii cât au ei să le rostească, indiferent dacă sunt politicieni, realizatori de emisiuni TV, rapperi, lideri de sindicat sau femei de stradă care fac trotuarul. Cu un periaj responsabil şi ritmic, probabil că la ora asta am/aş/aţi fi avut minimum douăzeci de volume de aşa-zise perle. În mod evident, una dintre direcţiile muncii mele de antologator a ţinut de triere, de alegerea aşa-numitei crème de la crème. (Apropo, cineva a spus la un eveniment monden: „Mă bucur că văd aici tot chôux à la crème-ul societăţii”.) Am lăsat pe-afară destule fonfleuri bănăluţe fiindcă am vrut să le dau şansa cotizanţilor să atingă împreună, fie şi în domeniul ăsta păgubos, excelenţa. O excelenţă cu semn schimbat, dar simptomatică pentru felul cum arată astăzi ocupanţii scenei publice. Şi dă-mi voie să te anunţ că va urma, totuşi, volumul patru, care va purta un titlu derivat dintr-o lozincă de care, fără îndoială, îţi aminteşti: „Noi vorbim, nu gândim”. Uite-aşa.

La ce ne trebuie aceste „nestemate”, cele mai multe întunecate? Ce facem cu ele? Rîdem, plîngem, sîntem privilegiaţi că le avem? Sînt de luat în serios şi dacă da, în ce sens?

Nu doar în şcolile de bune maniere, ci şi în famiile care ţineau la etichetă învăţai că
un cadou trebuie să fie inutil. Sigur, era un moft burghez, pe care comunismul a avut grijă să-l suprime. (Aşa s-a ajuns în anii optzeci, fără jenă şi ocoliş, la cadouri de o robustă funcţionalitate: trei suluri de hârtie igienică, o pereche de şireturi, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi.) Dacă privim cele trei culegeri de perle ca pe un cadou şi ne gândim la acest cadou în cheie burgheză, ele „nu ne trebuie” la nimic. Dacă le privim prin raportare la noi, cei la care gura n-o ia înaintea creierului, sigur că ne putem înfăşura în plapuma mândriei („ei sunt proşti sau măcar agramaţi, noi nu”). Asta ar fi deja o eroare. Sigur, mi-e greu să văd vreun privilegiu în contemporaneitatea cu Vanghelie sau Grapini, dar nici n-aş spune că antologarea inepţiilor lor e un gest gratuit. Odată cu ei, ne rămâne o dovadă a selecţiei negative pe care am practicat-o frecvent în ultimele decenii. Ne rămâne, mai important, un document neconvenţional despre dezagregarea discursului public, a limbii române, a criteriului reprezentativităţii şi-a noţiunii de model. Să nu uităm, avem de-a face cu destule personaje care par să-şi fi rătăcit sau suspendat gândirea.

Ce fel de realitate generează aceste „perle negre”? Mă rog, realităţi poate că ar fi mai adecvat spus…

Dacă mă gândesc bine, Cristi, e mai degrabă oglindirea unei realităţi decât realitatea însăşi. Fie-ne tranziţia uşoară, Mi-e rău la cap, mă doare mintea şi Muşte pe parbrizul vieţii sunt în acelaşi timp un certificat de naştere şi de deces – ceea ce, în România noastră eternă, fascinantă şi mereu surprinzătoare, sună ca un paradox acceptabil. Ce se naşte? Nu doar un lucru, ci mai multe: ordinea lipsei de ordine, criteriul lipsei de criterii, dispreţul pentru unul dintre cele mai delicate instrumente de legitimare a unei naţii (limba pe care-o vorbeşte), fanfaronada în dezacord şi anacolut, ţopenia cu Swarovski şi fără cratimă, gândirea îngălată şi şleampătă, care se reflectă de obicei într-o exprimare pe măsură. Ce moare? În primul rând, eleganţa, curtoazia, plăcerea de-a nu te răsti. Odată cu ele, discernământul şi bucuria de-a folosi întregul instrumentar al unei limbi pentru a pune bujori în obrăjorii frazelor pe care le emiţi. Cam asta e realitatea desprinsă din cele trei volume. Sigur, e imprudent să priveşti România ca pe-o rezervaţie de mutanţi. Sunt încă destui oameni normali, cordiali şi serioşi pe-aici. Dar cei care vorbesc şi decid în numele nostru lasă de dorit. Exista o butadă pe vremuri: „Nu ne temem de ministrul Culturii, ci de cultura ministrului”. Uite că butada încă are acoperire.

De unde vin aceste forme de gîndire ratată? Ce le dă naştere? Ce e „matca” lor? Ce le ajută să se reproducă atît de des?

Probabil că una dintre cauze e relaţia precară cu şcoala a multora dintre cotizanţii celor trei volume. Mai mult, şcoala însăşi e deficitară la destule capitole. Printre altele, dacă te uiţi la lucrările profesorilor care dau definitivatul, te iei cu mâinile de cap. Şi fiindcă tot vorbim de şcoală, ea a intrat încă din anii 1990 într-un mare impas identitar. În primii ani de după Ceauşescu, şcoala a fost privită ca un instrument de prigonire (ideologică şi nu numai) care putea fi în fine expediat la muzeu şi aşezat într-o casetă de sticlă, urmând să fie privit doar de cei dornici să-şi maseze glanda curiozităţii. Aşa cum te-ai uita la mădularul lui Terente sau la cine ştie ce dispozitiv medieval de tortură. După atitudinea duşmănoasă a îmbobocit atitudinea dispreţuitoare faţă de şcoală. Instituţia a început să fie privită cu indiferenţă. De aici a mai fost doar un pas până la afirmaţii de genul „şcoala nu-ţi oferă nimic”, „lasă, mamă, că nici alţii n-au avut şcoală şi nu le-a fost rău” sau „unde e carte multă e şi prostie multă”. În fine, o altă cauză a apariţiei acestor cohorte de analfabeţi a fost dispariţia filtrelor necesare în orice societate bine aşezată: autocenzura şi instanţele corectoare din media. Pe de o parte, fiecare vorbeşte oricând şi oricum despre oricine. Pe de alta, avem o mulţime de posturi TV unde chiar şi cei care-i verifică pe candidaţii la glorie au enorme candori gramaticale, ca să mă exprim eufemistic.

Reciteşti des aceste perle? Sau, mai mult, le reciţi? Cînd recomanzi lectura lor? Dar relectura lor? Cum funcţionează la tine?

Nu e nevoie să le recitesc, ţin minte destule. Cât despre recitat, ţin minte că am făcut două-trei mici întreceri cu alţi oameni care parcurseseră antologiile. Am obţinut victorii previzibile şi neentuziasmante. Însă ţin să spun că demersul meu a avut o sursă de inspiraţie britanică. În „Râsul lumii” am publicat câteva volume de vorbe de duh culese de Des MacHale (am şi tradus două). De la el mi-a venit cheful să încep o mică viaţă paralelă de colecţionar. Şi la MacHale procentajul de umor involuntar era covârşitor, numai că omul depistase câţiva rostitori de perle la confluenţa dintre imbecilitate şi geniu. Nu ştiai dacă aveai de-a face cu nişte dobitoci siniştri sau cu nişte maeştri emeriţi ai poantei. Dau două exemple: Yogi Berra („Nimeni nu se mai duce la restaurantul acela fiindcă e foarte aglomerat”) şi Samuel Goldwyn („O să cred în televiziunea color când o s-o văd negru pe alb”). În ce priveşte citirea acestor volume, marele avantaj e că n-ai nevoie de disciplina lecturii. Poţi să citeşti de oriunde, poţi să faci pauze variabile între porţiile de citit. Nu ai de urmărit niciun fir care să-ţi solicite atenţia. Citeşti, te umfli de râs şi pe urmă te iei la palme. Fiindcă, evident, nu-i de râs.

Ce anume le poate combate? Ce anume poate combate filosofia de viaţă care le dă naştere? Sau ar fi pierdere de vreme să încerci să le combaţi? Deşi, a propos de pierderea de vreme, ele „produc” realitate, nu?

Mă îndoiesc că poţi combate aşa ceva. Ar semăna cu un efort inutil de erbicidare a unui ogor care va produce oricum mai departe. Şi în orice caz, nu sunt eu cel care să le refuze oamenilor dreptul de-a se face de râs. Lumea românească de azi e pitorească, plină de stridenţe, picanterii şi excese. Nu cred că ele trebuie suprimate. N-are nimeni nevoie de un spaţiu aseptic, populat de oameni palizi, virtuoşi şi impecabili. Ceea ce ar fi de dorit ar fi modificarea proporţiilor, a procentajelor. E la fel ca în corupţie, ca-n politica de achiziţii şi licitaţii. N-ai cum să razi corupţia, poţi doar să speri că hoţii vor fi 8% dintre actorii de pe piaţă în loc de 88%. La fel şi în zona producătorilor de perle false. E de dorit să fie ceva mai puţini, să nu influenţeze şi să nu decidă în zone unde nu au competenţă. Clovneria simplă se acceptă. Bufonii din categoria Grapini, Ghişe sau Geoană sunt altceva. Ei sunt producători şi buni conducători de pericol, iar asta complică discuţia. Deja simt o uşoară vinovăţie legată de faptul că i-am promovat mai mult decât era cazul.

Notă: acest fragment reprezintă o parte a dialogului publicat în numărul din luna septembrie al revistei „ORIZONT”. Versiunea integrală a interviului poate fi consultată aici: http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2014.pdf

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *