Argetoianu si conservatismul

Figura omului nu este neaparat simpatica. Arogant-boieros, cinic, de o rautate veninoasa care cu greu ar putea fi intrecuta, dispretuitor fata de „gloata”, fata de minoritatile nationale, dar si pina fata de tovarasii sai de clasa sociala, cu admiratie nu pentru Hitler, dar totusi fata de Mussolini (sa adaugam totusi ca numarul intelectualilor apuseni care au facut aceasta eroare e considerabil, mergind pina la Winston Churchill si Sigmund Freud, de pilda), anti-democrat si autoritar fara jena – in ansamblu trasaturile negative le egaleaza pe cele pozitive.

Caci nu lipsesc nici acestea din urma. Omul e poate unul din ultimii conservatori autentici in peisajul politic romanesc interbelic. Inteligenta e sclipitoare, abilitatea politica si puterea de munca iesite din comun. Intentiile sale mi se par bune, chiar atunci cind metodele ramin indoielnice. Este elegant, rafinat, spiritual, parca ar descinde din secolul 18. Cu toate ocazionalele erori gramaticale sau de expresie (atentie: ma refer la volumele de Memorii, text in fond ne-editat, poate ramas ne(re)citit!) scrie colosal de bine. Portretele zugravite (fie ca le luam de bune, fie ca le consideram prea subiective) sunt cu totul si cu totul memorabile. Mai mult, omul a fost victima a puscariilor comuniste: oricine se afla in aceasta categorie sau situatie imi devine brusc si fara rezerve apropiat, indiferent de antecedente. Aceasta ar fi deci balanta – mai interesanta e insa dinamica, „textul” (atit literalmente, cit si metaforic, adica omul ca text).

Naruirea partidului conservator dupa primul razboi mondial a fost una din cele mai mari nenorociri ale statului si poporului roman. Un numar considerabil de oameni (intelectuali, burghezie, dar, cred eu, si oameni mai modesti: tarani, functionari si altii) au ramas de izbeliste, fara o busola, fara o locuinta ideologica. Unii dintre ei s-au aciuit prin partidele supravietuitoare. Altii insa au zigzagat prin grupari nou formate, iar dintre acestia o minoritate au sfirsit prin a esua in bratele extremistilor de dreapta. Nu gresim spunind ca miscarea „legionara” (sub diversele ei nume) e (printre altele) si consecinta disparitiei unui partid conservator autentic. Conservatismul reusea sa stringa laolalta pe cei care se temeau de accelerarea istorica si sa-i mentina in matca unor comportari civilizate, in jocul unor conversatii normale, a unor dispute amicale sau cel putin corect-legale. Insa odata disparuta aceasta optiune, portile spre grosolanie si violenta chiar s-au vazut larg deschise.

Spre cinstea lui, Argetoianu nu trecut prin aceste porti. Pe de alta parte, il vedem pururi ispitit, pururi necajit ca nu-si gaseste locul in peisajul interbelic al politicii romanesti. Il indeamna pe maresalul Averescu sa constituie un nou partid, trece pe la liberali, il simpatizeaza pe Vaida-Voevod, ii invidiaza pe Iorga si pe Titulescu (de aici, zic eu, furia din portretele pe care li le dedica), se apropie mereu de Carol II, e activ in cadrul francmasoneriei, isi constituie (in fuga) un partid propriu, cauta tot soiul de aliante cu oameni pe care in fond ii dispretuieste. Ar vrea de fapt, din nou, ca in secolul 18, sistemul unui despotism luminat. Cum isi da seama prea bine, nimic nu-i reuseste pina la urma: paginile luminoase si multumite din carte sunt cele care ni-l arata in vizite in strainatate sau la mosia sa olteneasca. Memoriile lui Argetoianu sunt o carte trista.

O citim insa cu mare pasiune si placere. Si anume din trei motive.
Unu. Constantin Argetoianu are o memorie extraordinara. E capabil sa precizeze actiuni, decizii, comportari ale unei varietati de oameni pe care i-a cunoscut. E bolnav de sociabilitate. Vrea sa intre in contact cu toata lumea, de la extrema dreapta, la extrema stinga, din tara-i natala pina in strainatate, are bosa birfei superioare. Se constituie asadar inevitabil amintirile lui intr-un volum de imagini dinspre interior care devin nepretuite pentru istoricul ulterior. Detaliile pot fi nu numai subiective, dar chiar deformate, dar ca sunt utile nu incape indoiala. Pentru mine Memoriile lui Argetoianu alcatuiesc o lume mirabolanta, pasionanta, buna si rea, dar colorata, plina de diversitati si de izbucniri neasteptate.

Doi. Argetoianu e un lucid, care stie ce este aceea „putere” si cum se proiecteaza ea, cum functioneaza. Argetoianu e fara doar si poate un tehnician al puterii, care nu stie numai cum sa o foloseasca, dar, mai important, stie cum si dece se petrec lucrurile. Asta e o raritate. Putini autori – ma refer acum la oameni politici apuseni de mare suprafata sau inteligenta care si-au scris memoriile – sunt capabili sa explice atit de simplu si atit de convingator ca boierul oltean dece s-au petrecut anume lucruri, cine le-a pus in miscare, cum s-au luat anume decizii. Suntem obisnuiti in ziua de azi sa vedem lucrurile „politologic”, adica abstract, in functie de anume categorii, de anume valori, de tendinte general-sociale. Foarte bine, sunt si acestea interesante si utile mintii noastre. Dar cel putin la fel de utile sunt aceste informatii strict interne privind lumea deciziilor nemijlocite. Argetoianu e un maestru in aceasta privinta.

Ajung la punctul trei. Citesti paginile scrise de Argetoianu si mai il crezi, mai nu-l crezi. Sa fie adevarat ce spune despre despre Nicolae Iorga? Dar despre Titulescu si Maniu? Dar despre familia regala? Sa fie adevarat in parte? Imi declin competenta. In schimb observ cu surpriza, altceva, de interes mai larg poate: anume ca lumea politica, lumea parlamentara din anii 20, din anii 30 nu diferea chiar atit de mult de cea din anii 90. Naiv si idealist, cu nostalgii retrospective, ma trezeam cu doruri grozave si cu admiratii umile fata de antecesorii de odinioara. In comparatie cu acesti stramosi ii priveam cu superior dispret pe cei de azi. Iata ca dupa lectura lui Argetoianu imi vad zdruncinata aceasta pozitie. Poate ca nici cei din ziua de azi nu sunt chiar atit de cumplit de penibili, poate ca nici cei de odinioara nu erau chiar atit de formidabil de reusiti! Memoriile lui Argetoianu indeamna la analiza analogica. Omul acesta, atit de neiertator, ajunge sa ma indemne spre toleranta si spre dorinta de a scuza.

Ma intreb: nu sunt aceste trei caracteristici (cea din urma mai ales!) dovezi ale unor merite neintentionate (cele mai pretioase dintre toate)? Si ma intreb iarasi, ca la inceputul acestui foileton, nu e oare motiv de regret ca in Romania veche (in fond si in Romania noua!) nu a existat mai departe un partid conservator autentic?

Virgil Nemoianu, Bethesda, MD, august 1998

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *