O simplă căutare pe internet îmi arată că cele mai numeroase şi pasionate articole ori comentarii despre vinurile Châteauneuf- du-Pape sunt scrise de englezi. De altfel, licoarea fermecată din departamentul Vaucluse (adică din regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur, pe scurt PACA) e considerată băutura favorită de Crăciun în multe case ale englezilor iubitori de rafinamente oenologice.
O mare parte din aceste intervenţii se referă la preţurile mari ale vinului şi la faptul că, la jumătate din bani, poţi găsi „mărci” la fel de bune, produse în aceeaşi zonă. Despre cel puţin două dintre ele, Vacqueyras şi Lirac, pot depune mărturie eu însumi: cele câteva sticle pe care le-am deşertat, în ultimii ani, în compania prietenului Ioan T. Morar şi a fiului meu mi s-au părut într-adevăr excelente. Jurnaliştii englezi ne asigură că la fel de bune sunt şi cele de Gigondas şi Cairanne. Îi cred, pentru că după recomandările lor am început să fiu atent – şi nu regret – la mai puţin faimoasele sticle inscripţionate Côtes du Rhône Villages, incomparabil mai ieftine, dar cu un parfum aparte.
Roger Scruton – strălucitul gânditor britanic – are rezerve privitoare la vinul despre care tocmai am început să vorbesc. Într-o carte fermecătoare (tradusă recent în româneşte, la Humanitas, Beau, deci exist), Scruton consideră că, dintre toate vinurile produse în Valea Ronului, Châteauneuf-du-Pape e „cel mai supraevaluat.” Cu toate aceste, îi face o descriere în stil propriu, tandră şi ironică, în acelaşi timp: „calitatea sa schimbătoare este o reflectare a situării diferite a podgoriilor, dar şi a intensităţii variabile cu care se rostesc rugăciunile prin părţile acestea. Fiecare Châteauneuf este un amestec individual al numeroaselor soiuri permise, şi fiecare reflectă un aspect particular al acestui climat invadat de soare, în lumina căreia terasele se înalţă treaptă cu treaptă deasupra malului stâng al Ronului.”
Şi iată cum, într-o frumoasă dimineaţă din luna august a anului 2014, mă pregătesc de ceea ce, încă de acasă, îmi propusesem a fi aventura verii: o vizită în orăşelul în jurul căruia se produce unul din cele mai faimoase vinuri ale planetei. Ajunsesem, de altfel, în sudul Franţei, cu două gânduri în minte: să cercetez un nou-deschis local al lanţului de librării-papetării Cultura, şi să ajung până în localitatea din apropierea Avignonului al cărei nume sună ca o mantră. În privinţa halei gigantice ticsită cu cărţi, discuri, DVD-uri, bluray-uri, creioane, caiete, ascuţitori, acuarele, pixuri şi stilouri m-am edificat repede: nu e decât un FNAC de mâna a doua, un depozit de materiale auxiliare pentru elevii francezi. Deşi se numeşte Cultura, găseşti destul de puţină cultură de nivel înalt, dar îţi poţi procura blocuri de desen, o infinitate de abţibilduri şi obiecte decorative menite să facă plăcută viaţa unui învăţăcel proaspăt intrat pe porţile şcolii.
De la malul mării, unde ne-am stabilit temporar, dar confortabil, domiciliu – la egală distanţă, şi la o aruncătură de băţ, de două localităţi celebre şi mult mai scumpe, Cassis şi Bandol –, avem de parcurs cam o sută şi ceva de kilometri. Până la nord de Avignon mergem pe autostradă, apoi, imediat după Sorgue, o luăm la stânga, printr-un paradis al viilor, al micilor chateaux pe care le vezi pe coamele molcome ale dealurilor, iar apoi, ieşind direct dintre ciorchinii de struguri ce străjuiesc marginea şoselei, te trezeşti în mijlocul comunei. Bazele localităţii datează de pe la anul o mie, dar ceea ce vedem noi sunt clădiri din epoca medievală. „Perla coroanei” o reprezintă, desigur, castelul papal care dă numele localităţii – sau, mai bine zis, ceea ce a supravieţuit din el. Construit de Ioan al XXII-lea la începutul secolului al paisprezecelea, el a funcţionat ca reşedinţă de vară, în perioada cât sediul papalităţii s-a aflat la Avignon. Ulterior, castelul a intrat într-o rapidă stare de decădere, astfel încât în secolul al XIX-lea mai rămăseseră doar câţiva pereţi exteriori.
Iată-ne învârtindu-ne, încântaţi şi derutaţi, privind printre creneluri şi lăcaşuri de tragere, bătuţi de soare şi de vânt, cu un splendid peisaj spre vest: la picioarele noastre, la poalele abrupte ale înălţimii pe care se află ruinele castelului, case frumoase – multe dintre ele cu piscine –, în acel seducător stil italiano-provensal pe care câţiva prieteni ai mei se străduie de o vreme să-l împământenească la Timişoara. Ceva mai departe, malurile Ronului, şerpuind leneş prin depresiunea atât de generoasă cu viţa de vie. Ne fotografiem, aşa cum o facem adeseori, adoptând postura „doi buni prieteni”, gândindu-ne de pe acum la bunătăţile culinare care ne aşteptă în centrul localităţii.
Până coborâm, s-a făcut ora unu şi restaurantele gem de turiştii care, ca la un ordin, au ieşit de prin cramele, magazinele de vinuri şi diversele prăvălii cu obiecte care amintesc de trecerea prin acele locuri. Mai-ştiutorul meu prieten ochise un restaurant bine cotat în ghidurile de specialitate, Le Pistou. E însă peste puteri să găsim o masă liberă. După câteva bâlbâieli, optăm pentru La Mule du Pape, situat în piaţa centrală a urbei. Mâncăm, glumim multilingv cu chelneriţele şi, finalmente, ne îndreptăm spre magazinul-expoziţie al sindicatului „vinarilor” locali (sunt doar nouăzeci de membri, din cei vreo trei sute de producători care au dreptul să-şi pună pe etichetă faimoasa denumire).
Că am nimerit într-un paradis e puţin spus: e însuşi empireul vinurilor, alfa şi omega zeităţilor colorate dinspre roşu cardinal (dacă nu-i jignesc pe papi!) spre alb chihlimbariu, frumos, senzual, irezistibil şi… intangibil aşezate în rafturi. Aproape că ameţesc (şi nu numai din cauza preţurilor!), cuprins de o febrilitate vecină cu ebrietatea. Prietenul meu şi fiul meu s-au aşezat confortabil la o masă şi degustă de zor patru, zece, cincisprezece soiuri. Îi percep, aplecat deasupra rafturilor cum sunt, tot mai veseli şi mai adânciţi într-o discuţie cu un tânăr cuplu de americani care voiau, morţiş, să afle dacă ar putea cumpăra câteva sticle de „light white wine”… Nu ştiu dacă au reuşit să le explice în ce eroare cumplită se aflau: era ca şi cum ar fi vrut să obţină indulgenţe papale de la magazinul de detergenţi… În ciuda argumentelor, a vervei, a exemplelor, americanul o ţinea pe a lui, susţinut de privirile adorator-derutate ale companioanei: „light white wine, light white wine…” E una, şi cea mai neînsemnată, diferenţă dintre englezi şi americani: englezi măcar ştiu ce beau, chiar dacă nu se pot opri să cârtească în legătură cu preţul.
După îndelungate, derutate, frustrate, îngrijorate comparaţii între ceea ce aş vrea să am şi ceea ce-mi permit să plătesc, ieşim totuşi din magazin, ţinând sub braţ două preţioase cutii în care am pus câteva aşchii dintr-un trunchi uriaş care mi-aş dori să crească şi să dea rod sub geamul meu de acasă. E bine şi aşa. Deja mă gândesc la prietenii pe care o să-i întâlnesc în preajma Crăciunului şi pe care îi voi chinui cu tot mai arborescentele mele amintiri din fabuloasa expediţie într-un orăşel aproape indecent de celebru din Provence.
În ce priveşte articolul de faţă, l-am scris încercând să explorez una din ocupaţiile predilecte ale lumii de azi: călătoria. Nu mă dau în vânt după drumeţii, după cum nu sunt, deloc, nici băutor. Merită să scrii însă despre ambele, şi despre călătorii, şi despre vinuri, de vreme ce ocupă timpul şi subconştientul atâtor oameni. Iar cititorului meu îi recomand călduros două lucruri: să facă ce-o şti, dar de Crăciun să aibă pe masă o sticlă de Châteauneuf-du-Pape (se spune că recolta 2010 a fost senzaţională). Până atunci, să citescă minunatele divagaţii despre viaţă şi vin ale lui Roger Scruton.
preluare de pe Romania Literara
