Cum se poate reconstitui conturul unei lumi pierdute pentru totdeauna, cum se poate capta sunetul unui univers scufundat de istorie? Din aceste interogaţii se naşte investigaţia memorialistică şi pulsiunea autobiografică a lui Michael Ignatieff. Dincolo de suprafaţa istoricului şi a omului politic, se află vestigiile Rusiei pe care bunicii săi o părăsesc la fine de război civil, spre a nu mai reveni niciodată.
Evocând trauma emigraţiei din care se naşte şi confesiunea lui Nabokov, aceea din “Vorbeşte, memorie”, Ignatieff ( naratorul ce coboară spre a cerceta o istorie de demult) îşi stabileşte propria identitate,paradoxală- acolo unde Nabokov convoacă spiritul Rusiei pierdute, Ignatieff compune tabloul unui Imperiu pe care nu l-a cunoscut niciodată. Limba rusă, care îl bântuie pe Nabokov, îi este străină, după cum străină îi este obsesia pentru rădăcini sedimentate secular.Acolo unde bunicii săi au trăit cu destinul croit de tradiţie şi de datorie, nepotul canadian alege să se construiască fără ca partea rusă a eredităţii sale să îl domine. Libertatea, iar nu tradiţia, este pilonul în jurul căruia se organizează parcursul său de formare.
“Albumul rusesc”, deşi refuză programatic elanul nostalgic al romanelor ruse, este impregnat de acea aroma particulară, pe care o poate recunoaşte cititorul familiar cu spaţiul din care se ivesc Turgheniev sau Tolstoi.Pe linia ambilor bunici, Ignatieff este parte din acea stirpe de nobili rafinaţi ce seduce imaginarul european. Este în cele două ramuri ale familie un amestec de eleganţă, gust al aventurii şi devotament pentru ţar şi imperiu care le acordă, în mod natural, poziţia de actori privilegiaţi în secolul ce se întinde între finalul războaielor napoleoniene şi Revoluţia din 1917.
Şi nimic nu poate întruchipa mai dramatic această vocaţie a slujirii ţarului decât carierele străbunicului Nikolai Ignatiev şi ale bunicului Pavel. Dincolo de diferenţele de ideologie, dincolo de epocile în care îşi lasă amprenta asupra guvernării, există la amândoi o mistică ce justifică loialitatea şi o energie care se poate cheltui doar în proiectele ce implică exerciţiul puterii. Cei doi Ignatiev ilustrează, prin propria lor traiectorie, impasul în care elita rusă este plasată de propriile ei alegeri de carieră şi de viziune politică. Pentru diplomatul panslavist şi expansionist care este Nikolai Ignatiev, arhitect al marii Bulgarii de la San-Stefano, ţarul este autocratul pe cale îl serveşte fără ezitare, instituind, ca ministru de interne, setul de reglementări juridice excepţionale ce fac posibilă reprimarea revoluţionarilor. Antisemitismul rus are în contele Ignatiev o voce care nu ezită să proclame necesitatea pentru stat a menţinerii interdicţiilor şi politicii de excluziune. Fiul , Pavel, aparţine acelei generaţii de oameni de stat care refuză, simultan opoziţia faţă de Tron şi retorica reacţionară. Liberal al paşilor mărunţi, Pavel este martorul destrămării edificiului pe care tatăl său l-a apărat,până la capăt. Revoluţia de la 1905 este anticamera tragediei de la 1917. Ministru al educaţiei, Ignatiev posedă o sagacitate reformatoare ce contrastează cu autocratismul letargic al ţarului pe care îl serveşte, la rândul său.
În naraţiunea cinematografică pe care o montează Michael Ignatieff, tatăl şi fiul sunt sacrificaţi pe acest altar majestuos şi van al loialităţii faţă de împărat. Scenele de dezolare ale războiului, graduala descompunere a Rusiei oficiale anunţă undele seismice ale anului 1917. Demisionat din cabinetul Imperiului, Pavel Ignatiev este confruntat cu schimbarea la faţă, traumatică şi stihială, a unei patrii pe care o vede rupându-se în bucăţi, sub ochii săi. Ca şi von Trotta, bătrânul, personajul lui Roth, Ignatiev nu şi poate imagina existenţa în acest spaţiu descentrat şi vulcanic. Peripeţiile sale sunt dramatice şi evocă alergarea eroilor lui Bulgakov. Detestat de albi şi de bolşevici, Pavel Ignatiev este salvat de la moarte de curajul soţiei şi de solidaritatea celor care văd în fostul ministru un agent al progresului şi un amic al umanităţii.
În această frescă care se intinde pe largile spaţii ale Eurasiei şi în îngheţata Canadă, bunica Nataşa este, pe rând, delicata făptură din conacul patern şi fiinţa inflexibilă şi temerară a cărei misiune este salvarea familiei de la moarte, sărăcie şi uitare. Feminitatea Nataşei se articulează departe de clişee şi de emoţiile romanelor sentimentale. Nataşa confruntă, fără ezitare, chipul de meduză al terorii şi incertitudinii.
Michael Ignatieff,” Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice”, traducere de Ioana Aneci, Polirom, Iaşi, 2014.
Din fotografii şi din fragmente de memorii, “Albumul rusesc”imaginează puntea care uneşte Rusia pierdută şi Canada în care o ramură a familiei îşi croieşte noi rădăcini. În cele din urmă, vocea nepotului acordă făpturii de cuvinte a bunicilor carnea unei cărţi pe care o scrie, cu gândul la ei. O cronică a traumelor şi risipirii, cronica lui Michael Ignatieff este un elogiu închinat puterii de a dura şi de lupta, în pofida exilului, singurătăţii şi morţii.
