Numele lui Václav Havel este destul de cunoscut în România, mai ales că scriitorul cu același nume a fost președinte al Cehoslovaciei, imediat după 1989, iar apoi al Cehiei, după ce Slovacia a devenit stat independent Este cunoscut ca un autentic dizident, luptător pentru libertăți și drepturi civile într-o Cehoslovacie care în 1968 a protestat deschis împotriva forței brute a URSS. Havel, dispărut și plâns de o întreagă Cehie, dar și de lumea liberă care i-a prețuit meritele de scriitor și luptător, a fost un scriitor cu merite recunoscute pe plan internațional, un autentic om de teatru, în slujba căruia a fost întreaga sa viață. Piese ale sale au fost jucate încă din tinerețe pe Broadway, dar și în săli din întreaga lume, iar cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi.
„Pe scurt, vă rog!”, volum apărut la Curtea Veche în 2009, în traducerea Hellianei Ianculescu, este o carte ce poartă pecetea gânditorului, dar și a artistului Havel, cu pornire din jurnalul pe care ex-președintele l-a ținut în 2005 cu prilejul unui sejur mai îndelungat în SUA. Atunci, Havel a avut ocazia de a studia, de a scrie și de a vizita SUA așa cum în perioada când era șef de stat nu a fost posibil, deși s-a deplasat de mai multe ori acolo. Acest jurnal american se întretaie cu note de lucru din perioada mandatului prezidențial, începând cu 1993, în care omul dar și președintele Havel își face temele conștiincios, așa cum trebuie să le facă un șef de stat cu responsabilități naționale și internaționale. Toate aceste notații sunt intersectate de un dialog cu Karel Hvizd’ala, în alte condiții decât cele impuse de cenzura politică a statului comunist ceh (o primă carte de dialoguri, „Interogatoriu în depărtare”, tradusă şi la noi, a apărut în condiţiile cenzurii comuniste). De aici, o carte ca un bric-a-brac, cu un aer fermecător, însă, în care notațiile artiste și cele politice sunt întrețesute în desenul din covorul cotidian cu acel farmec al scriiturii lucide și inteligente ce caracterizează arta lui Havel. Vedem la lucru un spirit potolit, nu mai puțin reflexiv, atent la toate nuanțele muncii sale de șef de stat, un veghetor la starea de lucruri din țară și din Europa, atent inclusiv la micile nemulțumiri din propriul anturaj sau la cele mai mari ale guvernului său (guvernul nu mă prea are la inimă, notează el ironic). Havel dovedește o maturitate politică excepțională, dublată de o gândire de realmente om de stat, dar e capabil să noteze și fermecătoare „nimicuri”, dacă nimicuri pot fi supărările sale legate de faptul că la dineurile oficiale nu se aduce o veselă veche din argint fiindcă o doamnă cerber o ține sub… pază severă! Figura complexă a celui care a scris „Puterea celor fără putere” se vede clar în aceste notații calme, deloc efuzive, încărcate de substanța unui gânditor autentic. Spune la un moment dat, pe urmele unei mai vechi afirmații a sa referitoare la prioritatea pe care o acordă politicii care izvorăște din suflet, iar nu din anumite teze seci: „Un electrician cu inima la locul potrivit poate influența istoria întregului popor”, cu referire evidentă la acțiunea politică a lui Lech Walesa. Sau, referindu-se la importanța politică a atitudinilor morale: „… un singur cuvânt curajos al lui Soljenițîn poate avea o putere politică mai mare decât voturile unui milion de alegatori într-o situație democratică.”
Omul Havel remarcă, în America, educația străzii, felul în care șoferii dau prioritate pietonilor, cu politețe și respect, spre deosebire de Rusia, notează el ironic, unde sunt doar două variante: sari peste pieton sau îl strivești ca pe o insectă. Evident, nici Cehia nu e scutită de acest tip de comportament și Havel deplânge revenirea greoaie la nomalitate a unei țări închistate timp de peste 40 de ani în lagărul comunist (comuniștilor le spune pur și simplu acrituri!). Finețea observațiilor (felul în care dorește pregătirea vizitei lui Clinton, de la politica pe care o vor discuta, până la dorința președintelui american de a cânta la saxofon într-o faimoasă cafenea pragheză) dovedește acest remarcabil simț al etichetei, dat de o educație care face din Havel un exemplar splendid de european central civilizat, onest, dornic de dialog, incapabil de ură și de resentimente.
Întrebat de Hvizd’ala dacă nu s-a temut că va deveni mai degrabă o „icoană politică” decât un scriitor, Havel răspunde modest și lămuritor: „Numai de dragul acurateței precizez că am primit Premiul Obie de două ori în anii șaizeci, adică într-o perioadă când în mod sigur nu puteam fi nici un fel de icoană. Admit că mai târziu, adică pe vremea când eram în închisoare sau după ce am ieșit, diferitele doctorate și premii pe care le-am primit au putut fi nu atât expresia admirației față de opera mea, cât mai ales expresia respectului față de ceea ce eu aș numi povestea mea: am fost perceput ca o persoană care nu a cedat din adevărul ei, care a fost dispusă sa meargă la închisoare de dragul acestui adevăr, acolo a refuzat oferta de a emigra, apoi s-a întors și a continuat exact ceea ce a făcut înainte – este totuși o poveste frumoasă și pe deasupra foarte inteligibilă. Pot să zâmbesc și să mă gândesc de o sută de ori că nu sunt atât de frumos precum povestea mea și că prin urmare nu am primit premiile chiar foarte pe merit, dar totodată trebuie să recunosc că de fapt este foarte bine, dacă o asemenea poveste este văzută, respectată și recompensată! Pe de o parte, este în avantajul general – fiind un mod de a consolida anumite valori sau criterii, respectiv sensul unei anumite activități –, pe de altă parte reprezintă sprijinul foarte concret al unei munci care astfel este luată mai în serios; cine știe, dacă fără acest interes internațional aș fi supraviețuit detenției în general sau dacă în loc de cinci ani nu ar fi trebuit să stau cincisprezece.” Dați-mi un scriitor român măcar la fel de modest și vă voi răsturna Universul!
Simptomatic pentru omul Havel este felul în care el poate reacționa la o agresiune asupra naturii, autodefinindu-se astfel în raport cu nimicnicia umană, cu un sentiment acut al perisabilului și al nedrepăților comise. Atunci când arbuștii din fața locuinței sale administrative au fost tăiați, el a notat acestea: „A fost ca şi cum mi-a fost atacată chiar identitatea. Ca şi cum cineva mi-ar fi tăiat mîinile şi picioarele. Ironia sorţii face că am trăit acest şoc în momentul cînd la televizor se transmitea finala galei pentru desemnarea de către spectatori a celui mai mare ceh în care eu m-am situat pe locul al treilea după Carol al IV-lea şi T.G.Masaryk şi am fost nominalizat ca singurul în viaţă dintre primii zece. Cînd am văzut pe fereastră dezastrul din faţa casei, mi-am zis că mai degrabă aş merita titlul de cel mai mare idiot.”
A plecat dintr-o lume pe care a crezut-o mai bună, și pentru care a plătit cu ani de închisoare după o luptă cu un cancer nemilos, cu o săptămână înainte de Crăciunul lui 2011. Ne rămâne în minte figura lui Bill Clinton, la funeraliile sale, plângând și regretând un om cu care s-a înțeles minunat, alături de care a cântat, a discutat și a băut cândva bere la Reduta, faimoasa cafenea a artiștilor praghezi.
