Despre oameni care cred în neînțelesurile lor

M-a întrebat zilele trecute cineva la ce bun să crezi că de sus, dintr-un hău, există un principiu care știe să tragă sforile cum trebuie pentru tine în viața asta. I-am spus că poate sforile sunt trase după un principiu și că indiferent de reprezentarea inculpatului universal, a Marelui Anonim, ca existență sau forță de reacție, simplul act de a crede este cel care schimbă viața unui om într-o direcție sau alta. Nu e comod să dai pe tapet o astfel de intimitate cu toate îndulcirile ei, căci credința se rezumă și la așa ceva. În plus, credința e o formă de autenticitate: a sta la taclale despre Dumnezeu e cea mai populară utopie, cât timp unele lucruri nu se pot discursiviza. Am crescut fiind credincioasă și din pricina asta, orice discuție va fi subiectivă, nu încărcată de note de subsol și de distanță critică. Pot să vă spun, la un nivel comun, rudimentar, nu decadent, ce am înțeles că înseamnă a crede fără a înțelege toate premisele pentru care poți spune, conștient, că ai credință.

Am întâlnit oameni cu un suflet de aur, care au preferat să își ducă boala pe picioare, pentru că e de la Dumnezeu, neconsultând vreun medic pentru tratament, imediat după diagnostic. Am văzut oameni care își potolesc conștiința spunându-și că are Dumnezeu grijă, și greșesc crezând că așa a fost să fie. Am cunoscut oameni care făceau o tragedie din faptul că lipseau într-o duminică de la slujbă, din diferite pricini, și se amenințau că îi bate Dumnezeu. Și tot la fel de bine am auzit de oameni care cum au ieșit pe ușa bisericii, au ridicat mâna asupra copiilor sau asupra celor dragi, pentru că bătaia e ruptă din rai. Trăim, cu alte cuvinte, cu oameni care cred în neînțelesurile lor. Ei sunt cei care uită, pe firul poveștii ăsteia, că Dumnezeu îți dă dar nu îți bagă în traistă, că pilda biblică nu conservă sensuri ad literam, că Dumnezeu nu numără să vadă câți pomeți dai peste gard la moartea soțului și nici nu decide dacă, pentru patru pachete date de pomană, în loc de șapte, că atât ai putut, ar trebui să îl trimită în iad. Prin rețeta unui relativism moral, cazuistica aceasta devine o variabilă și, în alte locuri de pe pământ, cu alte culori și alte povești, religia ține în viață sau condamnă pe alții, odată administrată cu orbire și habotnicie. Cineva mi-a spus odată că îi pare mai inofensiv un ateu decât un credincios, indiferent de natura religiei lui, când îi pun problema pe tapet astfel.

Odată asumat pariul pascalian (redat aici, pe scurt, pentru cei care l-au uitat sub denumirea aceasta dar care sigur, cel puțin o dată în viață, l-au formulat pentru sine: Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic) începe lupta cu alți demoni. Cu Dumnezeul contabil, de pildă, cu Cel pe care îl suspectezi de valenețele geniului rău, cu nevăzutul care pedepsește după condică. Prostii din teatrul absurd al închipuirii oamenilor. Și cu toate astea, privești câteodată la un bătrân pentru care Patericul e un cuvânt greu de pronunțat, la un om sleit de ani, care vine în fiecare duminică și se așează într-o strană, sau stă în patul lui de bolnav și se roagă, neîncetat, să îl ierte Dumnezeu pentru cele făcute și nefăcute și să îi iubească toți copiii, și nu poți spune despre el că nu e un bun credincios. De ce? Pentru că în cazul lui, a crede se vede cu atâta puritate și făgăduială încât îți dai seama că indiferent de caz, credința nu e atât despre cunoaștere, cât despre claritate, cinste, voință. Și parcă altfel apuci credința, de orice natură ar fi ea, dacă crezi, mai întâi de toate, că Dumnezeu îi iubește pe toți la fel.

În urmă cu ceva timp, o prietenă spunea că „îmi face bine, psihologic, să cred. Măcar știu că nu sunt singură. Asta așa, la un nivel rudimentar, când îmi pierd nădejdea. După aceea, când lucrurile se fac bune la loc, mă întorc și spun că de la Dumnezeu vin toate. Și nu e un mecanism. Chiar cred în el, ca într-o cauză”. Nici pe departe nu e un articol care să taie firul în patru și cine a crezut asta până acum, ar fi trebuit să abandoneze lectura demult. Dar, pornind de la rândurile acestea, e o bună trecere în revistă a felului în care înțelegi că uneori îl apuci pe Dumnezeu de picior întrebându-te nu de unde ai venit, ci încotro te duci, și că sensurile nu sunt niciodate puse într-o ordine.

E simplu să faci religie după manual, e imposibil să faci credința astfel.

Ajută însă să nu îi mai condamni pe cei care, cu un examen de conștiință deseori târziu, și totuși temeinic, îți spun cu inima deschisă, „știu că nu știu, dar cred”. Toți credem în neînțelesurile noastre. De la un punct, morala e că nu ajută să nu pricepi, însă ajută să crezi. De aici încolo, singura problemă e dozajul: între habotnicie și nimic zace o lume plină de indulgențe și de speculații. Iar pentru un om, nu e cu putință ceva mai incomod decât asta. Aparent implauzibil, și teribilismul, și absența, s-au născut dintr-un profund și iremediabil disconfort. Zic să mai stăm un pic până să dăm cu piatra.

Un comentariu

  1. … „poate sforile sunt trase după un principiu”, i-aţi spus dvs, acelui cineva. Iar noi, dacă ţinem neapărat, putem să gândim şi să credem că numerele care cad la o aruncătură de zaruri, vin şi ele în funcţie de un principiu. Problema e că acest principiu, ca şi principiul dat de dvs. că ar fi posibil, are un curs anume ca şi cum ar avea el un interes propriu deci prea puţin susceptibil că ar fi un principiu controlabil, astfel noi să-l punem în slujba noastră, aidoma cazurilor în care cunoaştem, să zicem, principiile termodinamicii. Rămâne, aşadar, o simplă informaţie de tipul acelora care sunt de luat în discuţie condiţionat de faptul că în timpul şi spaţiul cutare sunt acreditate ca exprimând o afirmaţie adevărată. Că, în rest, a spune şi a crede că „sforile sunt trase după un principiu”, sau: nu există sfori care ar fi trase (de cineva sau ceva) după un principiu prestabilit – ambele afirmaţii şi credinţe, aşadar, generează acelaşi unic lucru, adică premisa de la care, şi peste care, apoi, vin compuse variile speculaţii. De la ambele afirmaţii şi credinţe nu s-a ajuns la nimic adevărat, util, comparabil cazurilor în care cunoaştem, să zicem, principiile termodinamicii. A se înţelege, continuat, că înţelesul cuvântului principiu trebuie să-l stabilim că are două feluri de a fi, anume:
    1. Principiu fecund;
    2. Principiu aparent.
    Dacă Principiile fecunde sunt premise ale verificărilor de mai târziu, şi care vor fi disponibile odată ce ajungem la diversele practici şi tehnici bazate pe, să zicem, principiile termodinamicii, chestiunea e cu totul opusă, când vom avea de operat cu Principii aparente de soiul, să zicem, spunerilor şi credinţelor că „sforile sunt trase după un principiu”, sau: nu există sfori care ar fi trase (de cineva sau ceva) după un principiu prestabilit. Definiţia finală a Principiilor aparente rămânând să „spunem şi să credem” că ar fi aceasta dată de înţelesul din formula: facem afirmaţii XXX, cu privire la ceva, pur şi simplu pentru că limitele noastre nu ne mai permit să descoperim Principii fecunde dincolo de oarecarele nivel al realiăţii pe care, cât şi cum percepem noi din ea. Unde: acel „dincolo de oarecarele nivel al realiăţii pe care, cât şi cum percepem noi din ea”, nu înseamnă un cumul de dimensiuni incognoscibile în sensul că ar poseda ele caracteristici anume, fapt ce le face, pentru noi, incognoscibile. Dimpotrivă. Noi posedăm (sau suntem în lipsă de) caracteristici anume, fapt ce ne limitează cogniţia. În timp ce aşazisele afirmaţii XXX, reprezintă acele faceri/făcături care vin pe via lipsei de alternativă, cum arătam mai sus. Astfel cum, ca răspuns la slaba sau inexistenta cogniţie, se impun diverse surogate pe post de principii descoperite, explicate…
    Formula „simplul act de a crede este cel care schimbă viața unui om într-o direcție sau alta”, este ea însăşi o simplă credinţă, şi, de fapt, o prejudecată. Dedus din evidenţa că majoritatea oamenilor cred aşa sau invers, şi, totuşi, aproape inexistente sunt cazurile în care omul a crezut, şi, ca răspuns la credinţa lui, i s-a-ntâmplat schimbarea (schimbare în sensul dorinţelor pe care le-a avut/le are acel om, chiar şi dacă a crezut/crede nu neapărat de dragul împlinirii dorinţelor sale). Sigur. Aici mulţi interesaţi pot să pună o năvală de poveşti emoţionante, toate cu finaluri fericite, poetice. Realităţii, însă, îi pasă prea puţin de calităţile artistice ale povestitorilor. Ci, implacabil, ne arată o istorie toată numai dramă, şi un prezent al oamenilor, la fel: numai dramă. Şi asta taman în condiţiile în care, cum spuneam anterior, majoritatea oamenilor cred aşa sau invers – în concluzie: credibilă ar fi afirmaţia de în continuare, adică:
    – Simplul act de a crede este cel care schimbă viața unui om într-o direcție greşită.
    Credinţele în general, însă, sunt generate. Au, adică, nişte cauze, inclusiv cauze ce ţin de dorinţa lui X de a crede. Din cauze încă şi mai personale, dificil de explicat, X crede că este superior celorlalte vieţuitoare, de aceea vrea să creadă că dincolo de momentul în care el moare, trebuie neapărat să existe un alt timp şi spaţiu în care să trăiască în continuare. N-ar fi asta problema. Marea problemă stă în momentul din care a apărut credinţa că viaţa de dincolo de momentul morţii reprezinta adevărata viaţă. Astfel că preţul vieţii s-a dus în derizoriu, şi şi explică afirmaţia că simplul act de a crede este cel care schimbă viața unui om într-o direcție greşită. Ajungem, prin urmare, la lucrurile arătate în prima parte a comentariului. Cu atât mai periculos pentru individ şi societate, cu cât aşazisele afirmaţii XXX vor fi impuse ca şi adevăruri obligatorii (deci Scopuri). Specificitatea generală a afirmaţiilor XXX stând în gradul lor înalt de a intra în conflict, şi de a tinde să elimine Principiile fecunde din cogniţia oamenilor (din uzul de Principii fecunde, şi din utilitatea acestora în societate).
    Acea afirmaţie a lui Pascal, şi pe care o întâlnesc foarte des, este falsă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *