Când, în urmă cu câteva luni, d-nii Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu m-au invitat să particip la o întâlnire literară care urma să dureze o săptămână, am ştiut că se vor ivi câteva probleme.
Cea mai importantă era legată de scrierea articolului pentru România literară. Bănuiam că n-o să am răgazul să compun cele 7500 de semne ale rubricii de faţă, dat fiind programul extrem de încărcat al activităţilor preconizate. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Petrecând suficient timp între scriitori, oameni inventivi şi plini de umor, am găsit, totuşi, soluţia: să adaptez necesităţii momentului un fragment dintr-un text scris chiar pe când fusesem ales să mă alătur echipei domnului Manolescu. Încerc în felul acesta să răspund şi întrebării unui prieten care mă tot întreabă cum scriu despre cartea lui James Joyce, proiectul literar la care lucrez de mai multă vreme. Îi răspund acum. Scriu cam aşa:
În cântul al patrulea al epopeii homerice, la rugămintea lui Telemah, Menelau povesteşte aventura avută în apropierea Egiptului, în insula Faros, cu „Bătrânul mării” (sau „Bătrânul din mare”), nemuritorul Proteu, supusul lui Poseidon. Sfătuit de Eidothea, fiica lui Proteu, Menelau învaţă cum să-l captureze pe cel obişnuit să se ascundă de fiinţele umane: „Când l-oţi vedea voi, odată culcat, şi dormind ca buşteanul/ Buzna să daţi şi de grijă vă fie tăria şi vlaga:/ Ţineţi-l bine acolo, el dând şi zbătând ca să scape!/ Se va prefacende toate-ncercând, câte mişcă pe lume,/ Umblă pe jos, trece prin ape ori urcă spre focul din ceruri,/ Dar voi de nezdruncinat să-l cuprindeţi, strângând şi mai tare” (Homer, 2012: 61).
În Ulysses, nu Telemah „dă buzna” peste Proteu, ci acesta năvăleşte în subconştientul personajului. El nu mai e o întrupare, ci o reflecţie: nesfârşitele metamorfoze ale cuvântului şi ale capacităţii sale de a exprima, cunoaşte şi transmite un sens. Dacă e să găsim o persoană care să corespundă înfăţişărilor în eternă prefacere ale lui Proteu, acesta nu poate fi decât Stephen Dedalus, depozitarul unei complicate reţele de cuvinte dotate cu instrumente de investigare a gândirii în permanentă stare de ebuliţie. Joyce ne mijloceşte astfel accesul la identitatea profundă, multiformă şi pluri-semnificativă a unui Proteu al interiorităţii, la pliurile secrete ale minţii sale.
Erudiţia nu e de mare ajutor în parcurgerea labirintului mental născut pe măsură ce Stephen străbate o porţiune din promenada falezei Sandycove. Faptul că exegeţii capodoperei joyceene — de la Stuart Gilbert la Joseph Campbell — au identificat rădăcinile figurii, într-adevăr, enigmatice a lui Proteu, nu contribuie prea mult la demararea cercetării. Dar unele dintre observaţiile lor (de pildă, faptul că numele insulei Faros e transcrierea grecească a cuvântului faraon, iar Proteus e echivalentul titlului Prouti, adică „Sublima Poartă”, purtat şi de un rege egiptean iniţiat de un astrolog în „arta metamorfozei”) pot avea consecinţe. De pildă, asocierea imaginii unor persoane cu „evreii roşii”, nume dat etniei gipsy, despre care se spune că-şi derivă numele tocmai de la ţara Egiptului…
În schimb, e obligatorie o vizită de informare în lumea referinţelor culturale – literare şi filosofice, în primul rând – pe care Joyce i le sugerează, când explicit, când implicit, cititorului. Parcurgerea cărţii devine, astfel, o lectură multiplă, pătrunderea într-un labirint în care nume, sintagme, situaţii şi teorii se întretaie aparent aleatoriu, dar, în fond, într-o perfectă logică a asocierilor şi a ecourilor intertextuale. Dificultatea deosebită a capitolului Proteu rezidă în obligaţia de a identifica sursa frazelor care se constituie, parcă, într-un delir verbal. Fără a fi preveniţi, „locuim” în mintea lui Stephen, urmând deplasările sinuoase între situaţii reale şi imaginare, salturile bruşte de la teorii filosofice la imagini literare şi poetice — un adevărat Babel lingvistic ale cărui chei par a se naşte şi a se topi cu fiecare nouă frază.
În întregul capitol nu se petrec decât trei lucruri efective: deducem că, la un moment dat, Stephen urinează în mare, îl descoperim apoi scobindu-se în nas şi lipind conţinutul orificiului nazal pe una din pietrele de pe marginea promenadei şi, finalmente, scrie o poezie, folosind hârtia pe care e bătut la maşină articolul încredinţat de directorul Deasy. Monologul interior (şi masculin) al lui Stephen debutează abrupt, ca şi cum ar continua un raţionament filosofic, fără a fi preveniţi asupra evoluţiei viitoare a textului. Acesta e „proteic” inclusiv în felul în care e un animal marin de mare adâncime: misterios, derutant şi alunecos. Personajul din Odysseia făcea uz de infinitele sale posibilităţi de a-şi modifica înfăţişarea şi pentru a evita contactul verbal. Stephen, din contră, nu pare să aibă alt scop decât de a deschide o multitudine de subiecte de conversaţie. Aceasta se desfăşoară pe tăcute, încâlcită şi derutantă, în spaţiul mentalului pur. Nimic din ce gândeşte Stephen nu se reflectă în gesturile ori în comportamentul său, ca şi cum între gândire şi acţiune s-ar fi rupt toate punţile de legătură.
Centrată exclusiv pe reflecţie şi exprimarea concluziilor, lupta lui Stephen e cu „un proteu al intelectului” (Blamires, 1996: 14). Deplasându-se pe coasta mării, nu-l preocupă nici peisajul, nici frumuseţea (sau ariditatea) peisajului, ci o chestiune intelectuală de-o maximă abstracţiune. Şi anume, înţelegerea felului în care, deşi ineluctabilă, realitatea ni se înfăţişează sub o multitudine de înfăţişări. Mai precis spus, tehnica prin care ochiul desluşeşte exterioritatea, în necontenită prefacere şi evoluţie, a formei, culorii şi consistenţei. Prima propoziţie a dialogului are materialitatea unei inscripţii dăltuite în bronz: „Ineluctabilă modalitate a vizibilului”. O afirmaţie tare, care deschide o discuţie, dar limitează percepţiile. Semnificaţia e cât se poate de clară: realitatea e intuită de fiinţa umană prin văz; nu doar expresia materială, ci şi aceea mentală sunt manifestări ale vizibilului.
Realitatea e citită prin semnăturile ei, prin indiciile presărate pe pământ: marea cu conţinutul, mişcările („fluxul”) şi împrejurările ei, obiectele utile ori resturile nefolositoare. Ochiul identifică mai întâi culorile — culori pe care deja le ştim din descrierile anterioare: marea „verdeflegmă”, argintiu-albastrul depărtărilor, rugina ghetei abandonate pe mal. Trimiterea la Jakob Boehme e mai mult decât evidentă: misticul german e cel care a identificat măreţia Creaţiei dumnezeieşti în felul unic de a amprenta realitatea, în formele, însuşirile şi semnăturile lăsate asupra facerilor sale. În Signatura Rerum („Semnătura tuturor lucrurilor”), Jakob Boehme a vorbit într-un limbaj pe care Stephen Dedalus şi l-a apropriat până în cele mai mărunte inflexiuni:
„Tot ceea ce e vorbit, scris sau învăţat despre Dumnezeu e prostesc şi lipsit de sens fără cunoaşterea semnăturii: pentru că ea îşi are originea într-o conjectură istorică, din gura altuia, pe când spiritul fără cunoaştere e sterp; dar dacă spiritul îi face cunoscută semnătura, atunci înţelege limbajul celuilalt; mai mult, înţelege cum s-a manifestat şi revelat spiritul (din esenţă, prin principiu) în sunet prin voce. Pentru că deşi văd pe cineva vorbind, învăţând, rugându-se ori scriind despre Dumnezeu, şi cu toate că aud şi citesc şi eu aceleaşi lucruri, nu-mi e de ajuns ca să-l înţeleg; dar dacă sunetul şi spiritul semnăturii şi asemănării lui intră în propria mea asemănare, şi îşi imprimă asemănarea într-a mea, atunci pot să-l înţeleg cu adevărat şi în profunzime, fie în scrie, fie vorbit, dacă el are ciocanul care să lovească clopotul meu” (Boehme, 2008: 12).
Lui Stephen îi sunt, cu siguranţă, familiare faimoasele consideraţii ale lui Boehme, şi presupune că ele sunt şi la îndemâna cititorului. Prin urmare, nu insistă asupra complicatului mecanism prin care două conştiinţe trebuie să ajungă la ajustare reciprocă pentru a potenţa înţelegerea. Pentru el, chestiunea e simplă. Ce-l preocupă e felul în care o informaţie anterioară e capabilă să-şi croiască drum printre meandrele gândirii supuse procesului de adaptare la realitate. Intuitiv, el ştie că semnele colorate se impun cele dintâi privirii, ca nişte ambasadori ai obiectelor, ca avangarda unei entităţi încă indistincte. Dar încă mai sigur e că îşi însuşise teoria lui George Berkeley, episcopul de Cloyne, privitoare la felul în care sunt percepute obiectele: mai întâi sub forma unor „semne colorate”, şi abia apoi ca obiecte propriuzise.
______________
Blamires, Harry, 1996 ş1966ţ. The New Bloomsday Book. A Guide through Ulysses. London and New York: Routledge.
Boehme, Jacob. 2008 ş1912ţ. The Signature of All Things and Other Writings, London: Forgotten Books.
Homer, 2012. Odysseia. Traducere de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Editura Humanitas.
preluare de pe romania literara
