În loc de mize. Să facem loc deconstructivismului educat
De foarte puține ori, maturitatea condeiului public s-a aplecat asupra restului pe care îl lasă deschis așa-zisul proiect postmodern de estetizare a lumii, cu atât mai mult când vine vorba despre imaginarul pe care îl dezvoltă- social, comunitar, politic. Suntem exponenții unei generații ai „criticismului” online, ai luării de poziție prin expuneri și argumente, prin confesiuni narativiste pe care ar trebui să le facă orice deconstructivist educat, sau analist, așa cum impune vremea. Scriem despre personaje și nu despre persoane. Vorbim despre ele ca și când toate principiile s-ar fi umanizat caricatural, ca și când acțiunile lor sunt noile linii de frondă pe care se înalță cele mai neinspirate avangarde sociale. De aceea, am zis că e locul pentru a merge direct la punkt și a încerca să recuperăm ceva din rețetarul teoretic care ar putea, în contextul societății actuale, să ne explice, mai puțin bizar, mai mult pragmatic, liniile estetizate ale istoriei recente. Am putea începe cu formele imaginarului politic.
Utopia raţiunii şi premisele imaginarului politic
Ne reprezentăm prerogativele puterii ca pe sursele unui conflict și mai puțin ca pe cele ale unei ordini. De fapt, critica de tip comunitar, construită ca o luare publică și omogenă a pozițiilor celor mulți, nu este nimic altceva decât rezultatul unei reprezentări care, la drept vorbind, se zbat între distanța pe care realitatea politică generică o ia față de proiectarea unui ideal și starea de facto a unor acțiuni politice pe care tindem, vorba lui Wunenburger, să le gândim ca fiind traversate de raționalitate. Am omis însă un lucru:
Sfera politicului comportă în mod ireductibil o parte de obscuritate, de nonraționalitate și e în zadar să sperăm transformarea vieții politice într-un spațiu numai al rațiunii.
Ce obișnuim să le reproșăm? Că nu au gândit pentru noi. Că nu s-au gândit la noi. De fapt, că este culpa lor pentru conflictul tacit dintre pluralul solidar- noi-, abuzat, ocolit, exploatat, obosit, amânat, și impersonalul lor, caricaturizat, ermetizat, autosusținut în orice boom politic.
Apariția politicului nu mai este, de ceva vreme, o formulă voluntară și liberă a unor practici morale și instituționale de normalizare a spațiului public. Există însă particularități oarecum antropologice, care fac din spațiul nostru politic sursa unei gândiri în diferență față de alte dimensiuni- priviți, de pildă, mergând tot pe urmele lui Wunenburger, la distanțele dintre tradițiile europene și cele americane. Veți spune că este o diferență a civilizației și a confortului cu o altfel de viziune comunitară, partidistă, socială. Dar diferența este, de fapt, mai înainte de a fi una a nivelurilor de trai, una a simbolurilor și a imaginarului politic autohton.
Să o luăm pe rând.
De la „ale sale” către „ale lor” – scurtătura americană
Remarca Wunenburger la un moment dat că americanii suferă de maniheismul ontologic și moral. Mai simplu spus, orice ideal politic are în spate un soi de credință misionară, iar distanțele dintre grupările cu viziuni diferite sunt formulate din perspectiva ontogrupurilor- două partide- două viziuni alternative, care la final dau cel mai mare bine din toate lumile posibile în prezent. Un soi de calcul utilitarist ingrat. De aceea, societatea este una a imaginarului antagonic- mereu e nevoie de o figură mesianică, de un personaj atipic, care debutează ca un outlaw, ca un caw-boy postmodern al politicii proiective, anticipative. El e singurul om american care, de obicei, lucrează pentru țara de mâine.
“Exilul in afara Europei in mizerie și suferință, este atasat unui mit de emancipare relativ la o servitute, impusă de structura autoritară europeana. Nașterea republicii poate fi similară scenei mitologice pe care și-a imaginat-o Freud pentru a descrie originea civilizației și instituirea practicilor totemice” (exemplu, Anglia lui George al III-lea, modelul tatalui despotic si tiran).
De aici, formulele de guvernare încep să provoace marile schimbări ale asimilării teoriei genurilor, și mai cu seamă, ale structurilor sociale pe care încep să le revendice, deseori cu rădăcini antropologice. Fraternitatea americană își schimba orientarea, se raportează exclusiv la mamă, care asumă “caricatural” autoritatea asupra oamenilor. Wunenburger expune o teorie potrivit căreia tatăl devine imaginea unui alter ego, in vreme ce imaginea mamei este “supravalorizata ca figura a doicii, simbol al securitatii si al abundentei, veritabila inspiratie a societatii de consum:
“La Hollywood, filmele sunt facute pentru femei, gustului lor sentimental I se aliniază scenariile, pentru că ele sunt cele care comandă rețelele” (Andre Bazin) căci femeia maternă, opusă femeii fatale, încarnează calea mântuitoare a păcii și a iubrii: “Funcția unică și destinul femeii constă în a-i învăța pe bărbați să trăiască ca și cum viața și dragostea ar fi același lucru” (Ashley Montagu).
Mai vedem cum facem cu politica. Până atunci, ne consolăm să știm că și valențele societății de consum au impus un anumit mers politic. E drept, mai șchiopătat prin unele locuri. Însă păstrând gluma, dar revenind la lucruri mai puțin ludice, nu cred ca problema e una a dilemei de a depista dacă bărbatul sau femeia au sfințit locul mai bine în politică, ci dacă ceva din structurile acestui tip de imaginar politic moștenit au impus și o anumită piață de consum a ideilor și lozincilor mai puțin inspirate.
Într-un fel, societatea de consum este una cosmopolită în versiune americană- ea este în sine o arhitectură catalizată și mereu înainte, nu o sumă de unități de consum, nișe, strategii, așa cum se întâmplă în plan european. Veți spune poate că figurile patriarhale, cu contribuțiile lor istorice nesecvențiale ci continue, politicile mesianice și mai ales capitalul societății de consum au fost principalele cauze ale proiectării unui imaginar politic scuturat de utopii. Poate europenii au fost mai visători. Dar la o vedere mai atentă, veți vedea cât de paradisiac este imaginarul american și cât de tragic a germinat cel european- și aici, Wunenburger are dreptate- gustul pentru viitor este copleșit de absența proiecțiilor utopiei. European, am trăit cu lupa idealul pentru viața colectivă sprijinită pe beneficiile inventării instituției politicului. Cumva, această mișcare a venit pentru- așadar, într-o răsucire de tip outside. Ceilalți par să fi crescut cu politicul în sânge.
Morala e însă una mai simplă. Postmodernismul a venit la pachet cu proiectul estetizării lumii, susținut de așa-zisul capitalism artistic. Nu intru în detalii teoretice, poate nu este acum momentul. Dar merită amintit faptul că nu poți înfiripa utopia unei vieți frumoase, dacă ai o hibă creativă- cea a imaginarului politic. Nu prea suntem buni să visăm la unison. Nici nu îi lăsăm pe alții să pătrundă în visul nostru. Și fără nicio remușcare, dormim liniștiți. Politic vorbind.
