Insomnia (XIV)

Despre banala faptă bună. N. Steinhardt relatează, ȋntr-o carte de convorbiri, o povestioară auzită, pare-se, de către filosoful Octavian Paler. Acesta din urmă povestea că, ȋntr-o chilie, câțiva călugări se rugau. La un moment dat se ia curentul. Unul se duce să verifice panoul de curent, pe cand ceilalți rămân, ȋn continuare, cufundaţi ȋn cea mai adâncă rugăciune.
Paler ȋi elogiază pentru credința lor. Aici se consumă şi intervenţia lui Steinhardt, care mută unghiul de vedere: Fals! Singurul credincios adevărat era cel care s-a dus să verifice prizele. Ceilalți sunt falşi credincioși. Ce-ar fi vrut ei? Să coboare Hristos cu liță din cer şi să le rezolve El mica problemă gospodărească?
Ce putem oare învăța din toată povestea asta? Superioritatea eternă a actului şi a faptei ȋn detrimentul contemplaţiei gratuite, iluzorii. Când e cazul să trec la treabă, las discursurile şi ȋmi suflec mânecile. Când aproapele meu are nevoie de mine, nu mă apuc de ceremonii şi de cântat ȋn lună. Căci știm deja: credința cea fără de fapte, stearpă, goală şi moartă este. Cunoaşteţi reclama aceea cu „Unele lucruri sunt de neprețuit, pentru restul există MasterCard”? La fel e şi aici. Faptele bune sunt de nepreţuit, faceţi fapte bune şi nu vă așteptați la recompense; pentru restul există diavolul (nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită), dar şi bunul Dumnezeu (fapta bună ma întărește psihologic, mă ajută să mă iert, să mă percep ca fiind LIBER sa produc minuni, asemenea Dumnezeului meu). Fapta bună este mijlocul prin care Domnul ne dă mână liberă sa transformăm, la rândul nostru, apa ȋn vin, noroiul ȋn stele, cârciuma ȋn castel.