În “Camera Obscură. Vis, imaginaţie şi banda desenată”, ( “Cartea Românească”, 2014) am mers pe urmele lui Pratt, închipuind un Corto ale cărui urme am incercat să le trasez, pe nisipul ficţiunii. S-a născut, astfel, o povestire visătoare şi stranie, din care decupez, aici, un fragment. Îndrăgostirea de Corto mă face să visez şi , visând, să merg mai departe.
Cum poţi să îţi închipui moartea cu adevărat, atunci când singura moarte pe care ţi- o poţi imagina este moartea visului în care trăieşti izolat, ca într-un cristal de culori şi de sunete? Ecoul tunurilor de pe frontul ce se mişca dincolo şi dincoace de linia râului ajungea până la Corto ca o melodie familiară, ce face parte din chiar ritualul cotidian al fiecărei dimineţi în care te trezeşti şi contempli profilele ghemuite ale morţilor ce se ghicesc pe câmpia din faţa ta. Aici, moartea are aerul ciudat şi mecanic al unui joc de biliard- un trăgător îndepărtat trimite bilele ce izbesc , prin ricoşeu, un număr de destine ce se frâng. Ascuns în tranşeeele sale, soldatul are acces la o manetă a destinului, la fel de silenţioasă şi de dezarticulată ca şi pârghia unui joc mecanic dintr-un bar ordinar. De când ajunsese în acest colţ de Spanie, de unde poate că nu avea să mai plece niciodată cu adevărat, jocul de v-aţi ascunselea cu moartea îi devenise indispensabil, parfumat şi halucinogen ca şi mănunchiul de ciuperci oferite, cândva, de Levi Colombia.
Cei din jurul său ajunseseră să îl privească cu aceeaşi uimire cu care urmăreşti gesturile de energie ale unui sinucigaş: marinarul cu cercel în ureche, traficantul de arme pentru republică, mergea în acele colţuri pe care ceilalţi le evitau, surâzând enigmatic, ca şi cum ar fi fost sigur că glonţul şi moartea nu îl pot atinge. Seara, atunci când se reuneau în jurul unor mese afumate în taverna din sat, Corto tăcea cu acelaşi surâs pe care nimeni dintre cei din jurul său nu îl putea citi, până la capăt. Undeva , în rotocoalele de fum ale ţigărilor ce se înşurubau ca un maelstrom, Corto îşi putea vedea clipele propriei sale vieţi, înşirate în succesiunea unor scene mute de film. Spectator al vieţii sale care se scurgea către nicăieri, ca un fluviu leneş pe care navigase, la rândul său, în căutarea cetăţilor ascunse ale lui Orellana.
***
În Spania fiind, Corto nu incetase să viseze. O serie de vise intense,din care se trezea cu sentimentul ambiguu al traversării unor porţi pe cale le mai deschisese odată, cu ani înainte. Nu erau visele premonitorii, pe care atâţia şarlatani încearcă să le descifreze în speluncile orientului, ci visele puternice, cumplite şi colorate care anunţă intrarea în lumea adevăratei vieţi. În Spania fiind, Corto nu se despărţea de o ediţie prăfuită şi mediocră din poemele în proză ale lui Nerval- atunci când mitralierele se porneau şi asalturile se succedau, coregrafie ucigaşă, Corto recitea, detaşat şi suicidar, “ Aurelia” lui Nerval. Şi aceasta poate pentru că simţea că , asemeni lui Nerval, şi pe el îl astepta un secret imposibil de rostit dincolo de perdeaua de ivoriu a somnului. Şi aceasta poate pentru că simţea că din această a doua viaţă, atât de intensă şi de epuizantă, evocând umiditatea sexului însângerat al unei prostituate dintr–un port, se va ivi înţelesul ultim pe care îl intuise în adâncul oceanului, în vecinătatea ostrovului scufundat al atlanţilor şi amazoanelor.
Poate că îmbătrânesc şi devin melancolic, murmura Corto cu acelaşi surâs, cu gândul la valurile Pacificului din care ivise nava lui Cain şi a Pandorei. Veştile de la cei doi erau din ce în ce mai rare. După război, Cain se dedicase afacerile familiei şi Corto primea, din când în când, ilustrate din cele mai îndepărtate colţuri, fragmentele unui vis visat cândva în insula ascunsă. Pe Pandora ,Corto o mai revăzuse doar în fotografiile din coloanele mondene ale ziarelor şi era greu să bănuieşti în femeia elegantă şi glacial- afabilă buzele pe care i le sărutase sau trupul care i se oferise sub biciul spaimei şi al pasiunii. Timpul trece înaintea noastră şi sunt înconjurat de amintiri- am să ajung să scriu şi poeme. Sunt pe cale să devin un Rimbaud fără geniul lui Rimbaud…Oare Pandora l-ar fi recunoscut vreodată, dacă ar fi intrat pe neaşteptate în sala de bal a Noii Anglii, îmbrăcat în impecabila sa uniformă de marinar a propriei sale flote? Şi ce ar mai fi putut rămâne din cercul magnetic al unui trecut care se stingea în aer, ca rotocoalele ţigărilor cu haşis.
Ani după despărţirea de Pandora şi Cain, după ce se întorsese din aventura sa siberiană, Corto întâlnise în Parisul boem şi sacadat al jazzului pe unul dintre ofiţerii ce serviseră în trenul blindat al ducesei. Îmbătrânit şi solitar, ofiţerul îi înmânase o carte de Turgheniev, ca şi cum l-ar fi făcut părtaş la un secret al vieţii sale. Sceptic, Corto îi acceptase darul cu gândul că nu o va citi cu adevărat niciodată. Destinul îi oferise, însă, un răgaz şi pe un vas care îl ducea către coastele Africii, Corto citise volumul oferit de emigrant. “ Un cuib de nobili”:ceva din proza lui Turgheniev îi amintea de lentoarea hipnotică a tangoului . Sunetul textului i se impregnase în memorie şi aplecat peste marginea navei sale, cu ochii în oceanul care se înşira înspumat, Corto nu se putu împiedica să se gândească la timpul care se scurgea şi la Pandora, resimţind pe buzele sale amintirea gustului buzelor ei. Hotărât lucru, acest Turgheniev mă face să fiu mai melancolic decât de obicei, exclamase Corto şi aerul nopţii marine îl învăluise , ca un sarcofag înmiresmat.
