Labirintul: Milo Manara şi variaţiunile sale

Arta lui Milo Manara este iconoclastă, erotică, perversă, jucăuşă şi vizionară. Încărcată, ca şi cea a lui Hugo Pratt, de un puternic simţ al intertextualităţii, ea descifrează, în desenul realităţii, partea de vis care face să sară în aer eşafodajul raţionalităţii diurne. Se poate folosi, spre a descrie universul pe care îl conturează din fragmentele sale de ficţiune, formula de “realism magic”. Şi aceasta de vreme ce oniricul invadează atâtea dintre paginile sale, iar verosmilul clasic este abandonat în favoarea căutării aventurii şi insolitului.

Nimic din ceea ce îl înconjoară pe Manara nu se sustrage acestui efort de recitire în răspăr. Politică şi sexualitate, convenţiile maritale şi respectabilitatea socială,preeminenţa televiziunii şi ambiţia de a castra imaginaţia însăşi, toate aceste cărămizi ale “normalităţii” sunt subminate de forţa desenului său.. Erotismul eliberat de presiunea ipocriziei este semnul cel mai puternic al dorinţei de a conferi prozei grafice capacitatea vizionară a literaturii. Acolo unde pornografia delectează simţurile, Manara este atent la o dialectică a corpului şi la relaţia care se ţese între sexualitate şi imaginarul modernilor. Suspansul este, invariabil, colorat cu această mireasmă a trupurilor nude. Ironia lui Manara este arma de care arta se serveşte spre a pătrunde în domeniile interzise.

“ Fatal rendez-vous” este una dintre acele scurte naraţiuni în care geniul lui Manara construieşte un thriller ce suspendă predictibilitatea închistată a genului.În căsnicia elegantă a lui Silvio,politicianul ce aspiră la consacrarea ultimă a postului de deputat, aparenţele înşelătoare ale onorabilităţii şi luxului sunt distruse de vitalitatea brutală a cămătarilor ce îşi cer preţul datoriei înapoi. Victima pe care gangsterii o aleg spre a face parte din ritualul lor elaborat de umilire este soţia lui Silvia.Un uriaş cu alură demonică, Ursus, este călăul ce execută ceremonia elaborată a violului ei.

Treptat, Ursus devine prezenţa care îi ordonează existenţa Valeriei. Oricât de departe ar merge, oricât de mult ar încerca să se ascundă, Ursus este alături de ea,atunci când vine clipa fatală. Violul face să se nască o ciudată, patologică comuniune între cele două fiinţe. Taciturnul Ursus îi domină viaţa, ca în paginile unui roman gotic contemporan.

Ironică în sens borgesian şi buzzatian, proza grafică a lui Manara se serveşte de întorsătura paradoxală a finalului spre a lumina tenebrele sufletului. În existenţa Valeriei, certitudinile sunt doar un castel de cărţi de joc. Protectorul lui Silvio, deputatul, incarnarea puterii ce domină vieţi, este un Prospero întunecat şi luciferic, cel care a pus în scenă această farsă teribilă , spre a–l umili pe soţ. Revelaţia acestei infernale manipulări este şi revelaţia unei iubiri care arde, dincolo de crusta brutalitaţii. Călăul, teribilul Ursus, îşi dezvăluie pasiunea devastatoare pentru Valeria, înainte de a se sinucide.

“ Révolution” este ficţiunea ce ilustrează dimensiune vizionar- parabolică a artei lui Milo Manara. Italia pe care o încadrează ficţunea sa este una ucronică, una în care revoluţia este pe cale de a izbucni, de această dată spre a lichida terifianta putere a televiziunii. Noul Robespierre mobilizează acest potenţial de revoltă.Rând pe rând, cei care delectează şi narcotizează publicul sunt aduşi în faţa tribunalului, acolo unde ghilotina îi aşteaptă. Ei, stăpânii televiziunii, sunt noii aristocraţi contra cărora se ridică tumultul maselor. Ei, patronii televiziunii şi seniorii divertismentului, sunt victimele pe care naţiunea le sacrifică, spre a a construi o nouă comunitate, mai dreaptă şi mai curată.

Vâna buzzatiană a lui Milo Manara este vizibilă în scepticismul amar cu care este pus în pagină acest viitor al focului purificator. Decorul modern nu face decât să retrezească demonii ce au dormit, timp de secole. Noul Robespierre repetă gesturile hipnotice ale televiziunii. Contestarea puterii ei se face în direct, iar camerele de filmat îi consacră faima. Din voinţa de eliberare a maselor se naşte plămada unei noi tiranii. Evadarea din acest cerc de foc al nebuniei este unica şansă de păstrare a umanităţii. Ritualul revoluţiei anulează, în prime-time, libertatea alegerii. Regăsirea ei înseamnă părăsirea acestui univers al revoltei televizate.

Realismul magic al lui Manara este ilustrat şi de pasiunea cu care proza sa grafică cultivă admiraţia pentru graţia fellinniană a reveriei. Cariera de desenator a lui Fellini însuşi este puntea pe care destinul o aruncă între cei doi. Îi uneşte această exuberanţa imaginativă fără egal şi această iubire pentru delicatele făpturi ale visului. Ca şi Umberto Eco, cel din “Misterioasa flacără a reginei Loana”, Fellini şi Manara se ivesc din acest aluat miraculos al polifoniei benzii desenate. Vocaţia lui Manara este de a duce mai departe această promisiune cinematografică a barocului oniric. Simbolic, unul dintre personajele pe care Manara le integrează în scurtele sale ficţiuni este un fellinian Casanova, ieşit din ecranul de televizor spre a scăpa de tirania publicităţii. Consumerismul tâmp învinge autentica vocaţie umană a rebeliunii creatoare.

Elogiul pe care Manara îl aduce geniului fellininian este neterminatul” Voyage á Tulum”. Având drept punct de plecare o idee a lui Fellini însuşi, textul lui Manara este, în linia aventurilor lui Giuseppe Bergman, o celebrare a capacităţii visului în libertate de a creea, din nimic, palatele lui Kubla Khan. Marcello Mastroianni, actorul fetiş al lui Fellini, porneşte într-o altă căutare, spre America de Sud, acolo unde în turnurile înnecate în nori veghează şamanii. Decorurile din proza lui Manara au eleganţa stranie a suprarealismului. Arhitecturile sale sfidează gravitaţia, iar personajele levitează, cu uşurinţa celor care au descoperit secretele lumii pierdute. Neîncheiat, drumul spre Tulum poate merge mai departe, înspre locul în care pământul se uneşte cu cerul, iar realitatea cedează locul, definitiv, halucinaţiei vizionare.