Totul se sfîrşise. Turcii rămăseseră învingă¬tori, Moldova era curăţată de eterişti. Ca la vreo şase sute de arnăuţi se risipiră prin Basarabia şi, cu toate că nu ştiau cum îşi vor duce zilele, purtau recunoştinţă Rusiei că le dăduse adă¬post. Aceşti oameni duceau o viaţă trîndavă, dar nu uşuratică. Îi puteai vedea oricînd prin cafe¬nelele Basarabiei pe jumătate turcite, cu lungi ciubuce între dinţi sau sorbindu şi drojdia de cafea din nişte ceşti mici. Hainele ţesute cu fir şi încălţările roşii cu vîrf ascuţit dădeau semne de oboseală, însă ei tot îşi mai purtau pe o ure¬che fesul cu canafuri, iar de sub brîiele largi tot le mai răsăreau iataganele şi pistoalele. Nimeni nu se plîngea de ei. Nici n ai fi crezut că aceşti paşnici nevoiaşi erau cei mai vestiţi clefţi ai Moldovei, tovarăşi ai cumplitului Kirdjali, şi că el însuşi se afla printre ei.
Cum auzi de asta, paşa de la Iaşi ceru auto¬rităţilor ruseşti predarea lui Kirdjali, potrivit tratatelor de pace.
Poliţia începu să l caute. Se află că într ade¬văr Kirdjali era la Chişinău. Fu prins pe cînd cina pe întuneric împreună cu şapte tovarăşi de ai lui, în casa unui călugăr fugit de la mănăstire.
Fu pus sub pază. Nu tăgădui că e Kirdjali.
— Dar, adăugă el, de cînd am trecut Prutul, nu m am atins nici de un fir de păr din avutul cuiva şi n am năpăstuit nici pe ultimul ţigan. De bună seamă că pentru turci, pentru valahi şi pentru moldoveni, sînt un tîlhar, dar pentru ruşi sînt un oaspete. Cînd Safianos şi a terminat mitraliile, a venit la noi în carantină şi a luat de la răniţi, pentru ultimele lui încărcături, nas¬turi, cuie, lănţuge şi mînere de iatagan ; atunci eu i am dat douăzeci de beşlici şi am rămas fără bani. Mi i martor Dumnezeu că eu, Kirdjali, trăiesc de atunci din mila oamenilor. De ce vor ruşii să mă dea pe mîna duşmanilor mei?
După aceste cuvinte, Kirdjali tăcu şi începu să aştepte liniştit să i se hotărască soarta.
N a trebuit să aştepte mult. Doar autorităţile nu erau datoare să privească tîlharii sub aspec¬tul lor romantic ; erau convinse de dreptatea cererii turceşti, aşa că porunciră trimiterea lui Kirdjali la Iaşi.
Un tînăr şi neînsemnat slujbaş de pe atunci, om cu bun simţ şi plin de duh, care azi deţine un post însemnat, mi a descris în culori vii ple¬carea lui Kirdjali.
La poarta temniţei aştepta o căruţă de poştă… (Dacă nu ştiţi cum arată o astfel de căruţă să v o descriu eu : mică, joasă, cu coşul din nuiele împle¬tite ; se înhămau la ea pînă de curînd şase sau chiar opt gloabe costelive. Pe una din ele stătea un moldovean mustăcios, cu cuşmă miţoasă ; cum încăleca, răcnea şi trăsnea necontenit din harap¬nic, încît gloabele porneau într un trap destul de întins. Dacă vreuna din ele începea să dea semne de osteneală, surugiul o deshăma repede, bles¬temînd de mama focului, şi o lăsa în drum, fără să i pese de soarta ei, încredinţat fiind că la întoar¬cere o va găsi în acelaşi loc, păscînd liniştită în stepa verde. I se întîmpla cîteodată călătorului să pornească de la o staţie de poştă cu opt cai şi să ajungă la staţia următoare numai cu doi. Aşa stăteau lucrurile acum vreo cincisprezece ani. Azi, în Basarabia, se foloseşte înhămătura rusească, iar în locul căruţelor se folosesc telegile ruseşti.)
A.S. Puşkin
Dama de pică şi alte povestiri
Traducere din limba rusă de Eusebiu Camilar
Editura Polirom
Seria Top 10+
O astfel de căruţă stătea la poarta temniţei, într una din ultimele zile ale lunii septembrie 1821. În jur se strînseseră, lipăind din papuci, evreice neglijent îmbrăcate, arnăuţi în veşminte cîrpăcite şi pitoreşti, moldovence mlădii, ţinîndu şi în braţe copiii cu ochi negri. Bărbaţii tăceau,
femeile aşteptau nerăbdătoare să se întîmple ceva deosebit.
Porţile se deschiseră şi cîţiva ofiţeri de poliţie ieşiră afară ; în urma lor, doi soldaţi îl duceau pe Kirdjali în lanţuri…
Să tot fi avut treizeci de ani. Era oacheş. Avea trăsături regulate şi aspre. Era înalt, lat în spate, şi totul arăta că e înzestrat cu o putere neobiş¬nuită. Îşi ţinea turbanul pestriţ pe o sprînceană ; brîul larg îi strîngea mijlocul subţire. Îi întregeau găteala dolmanul de postav gros, albastru, cămaşa ce i cădea în cute pînă aproape de genunchi şi încălţările frumoase. Era mîndru şi liniştit.
Se arătă un slujbaş, un bătrînel roşu la faţă, într un mondir decolorat, care atîrna pe el doar în trei nasturi. După ce şi gîtui gurguiul roşu ce i ţinea loc de nas, sub nişte ochelari de plumb, despături o hîrtie şi prinse a fîrnăi moldoveneşte. Din cînd în cînd arunca spre Kirdjali cel ferecat în lanţuri cîte o privire plină de dispreţ ; de bună seamă că în hîrtie era vorba de el. Kirdjali îl asculta atent. Cum mîntui de citit, slujbaşul împă¬turi hîrtia la loc, se uită crunt la oamenii adunaţi şi strigă la ei, poruncindu le să se dea la o parte, să facă loc căruţei. Atunci, Kirdjali îi spuse cîteva cuvinte pe moldoveneşte ; glasul îi tremura, faţa i se schimbase, începu să plîngă şi căzu în genunchi în faţa slujbaşului poliţiei ; lanţurile lui zornăiră. Slujbaşul sări înapoi, speriat. Soldaţii vrură să l ridice pe Kirdjali, dar el se ridică singur, îşi adună lanţurile, urcă în căruţă şi strigă :
— Haidem !
Lîngă el se aşeză un jandarm ; moldoveanul pocni din harapnic şi căruţa porni în goană.
— Ce v a spus Kirdjali ? l a întrebat slujbaşul cel tînăr pe poliţist, după aceea.
— Ei, să vezi dumneata… a răspuns poliţis¬tul rîzînd. M a rugat să am grijă de nevasta şi de copilul lui, care trăiesc prin părţile Chiliei, într un sat de bulgari. Se teme să nu pătimească şi ei de pe urma lui. Prostime ! Ce să i faci.
Povestirea tînărului slujbaş m a înduioşat. Îmi era milă de bietul Kirdjali. Mult timp n am ştiut nimic de soarta lui. Abia peste cîţiva ani, m am reîntîlnit cu slujbaşul acela tînăr. Din vorbă în vorbă, am ajuns să depănăm amintiri.
— Dar ce mai face prietenul dumitale, Kirdjali ? Nu ştii ce s a mai întîmplat cu el ?
— Cum să nu ? mi a răspuns slujbaşul, şi mi povesti cele ce urmează :
Cum a ajuns la Iaşi, Kirdjali fu înfăţişat paşei, care l osîndi la moarte prin ţeapă. Însă împlini¬rea osîndei fu amînată pînă la nu ştiu ce sărbă¬toare. Pînă una alta, l au închis într o temniţă.
Îl păzeau şapte turci (oameni simpli, în sufle¬tul lor tot atît de tîlhari ca şi Kirdjali) ; îl aveau în mare cinste şi, cu setea lor de orientali, nu se mai săturau ascultîndu i povestirile minunate.
Între ei se legă o strînsă prietenie. Într o bună zi, Kirdjali le a spus :
— Fraţilor ! Mi se apropie ceasul. Nimeni nu poate scăpa de ceea ce i a fost scris ! Ne vom despărţi curînd şi aş vrea să vă las o amintire…
Turcii se făcură numai urechi.
— Fraţilor, urmă Kirdjali, acum trei ani, pe vremea cînd haiduceam cu răposatul Mihailaki, am îngropat în cîmpie, nu departe de Iaşi, un cazan cu galbeni. Văd că nici lui, nici mie nu ne a fost dat să ne bucurăm de comoara asta. Fie dar : luaţi o şi împărţiţi o între voi, frăţeşte.
Turcii mai mai să şi piardă minţile. Prinseră îndată să se socotească, cum să facă spre a afla locul unde era îngropată comoara. S au gîndit cît s au gîndit şi au hotărît să l ducă chiar pe Kirdjali să le arate locul.
Se lăsă noaptea. Turcii îi scoaseră lanţurile de la picioare, îi legară mîinile cu o funie şi plecară cu el în afara oraşului, pe cîmp.
Kirdjali mergea înainte, de la un gorgan la altul. Au mers aşa mult timp, pînă cînd Kirdjali se opri lîngă un bolovan mare, măsură douăzeci de paşi spre miazăzi, izbi cu piciorul în ţărînă şi rosti :
— Aici !
Turcii se învoiră ca patru din ei să sape cu iataganele, iar trei să l păzească pe Kirdjali, care se aşezase pe bolovan şi se uita la ei cum se trudesc.
— Ei, mai aveţi mult ? Dat aţi de cazan ? întrebă el.
— Încă nu, au răspuns turcii şi au prins să sape aşa de straşnic, încît sudoarea curgea rîu de pe ei.
Kirdjali începu să dea semne de nerăbdare.
— Ce ageamii ! se mînie el. Nu se pricep nici să sape ca lumea ! Eu aş fi făcut treaba cît te ai şterge la ochi. Flăcăi ! Ian dezlegaţi mi mîinile şi daţi mi un iatagan !
Turcii căzură pe gînduri, apoi prinseră a se sfătui între ei. Şi au spus :
— Ei, şi ? Ce o să se întîmple dacă i om dez¬lega mîinile şi i om da un iatagan ? Sîntem şapte contra unu !
I au dezlegat mîinile şi i au dat un iatagan.
În sfîrşit, Kirdjali se văzu liber şi înarmat. Cine ştie ce o fi simţit el atunci !… Prinse să sape cu îndîrjire, iar paznicii lui îl ajutau… Deodată îşi împlîntă iataganul într un turc, îl lăsă aşa şi i smulse de la brîu două pistoale.
Ceilalţi şase, văzîndu l pe Kirdjali înarmat cu două pistoale, o rupseră la fugă.
Azi, Kirdjali haiduceşte prin preajma Iaşilor. De curînd a trimis cuvînt domnului Moldovei că, dacă nu i dă cinci mii de lei, va da foc ora¬şului şi se va răfui cu el, oricît era de domn…
Cele cinci mii de lei i au fost trimise.
Ce spuneţi de Kirdjali ?
