Alături de textele lui Mihail Bulgakov, Anna Ahmatova, Andrei Platonov şi Nadejda Mandelştam, spre a recurge la o listă eminamente subiectivă, “ Doctor Jivago” al lui Boris Pasternak este una dintre mărturiile cele mai puternice ale capacităţii geniului creator de a rezista încercărilor veacului XX. În pofida acuzelor, a denunţurilor, a tăcerii care l–a înconjurat în Uniunea Sovietică, “ Doctor Jivago” oferă imaginea acelui manuscris bulgakovian care se încăpăţânează să nu ardă, ferit de urgiile vremurilor sale.
Citirea romanului lui Pasternak este însoţită de revelaţia unui sentiment, dublu, al stihialului şi delicateţii simboliste. În Pasternak-prozatorul coexistă, după cum s-a observat, un poet ce are acces la o sintaxă narativă densă, esenţialmente lirică, pe de o parte, şi un creator de lumi care lucrează pe spaţii largi, fascinat de mişcarea destinelor, pe de altă parte. Inclasificabil, Pasternak nu este încadrabil cu uşurinţă în categoriile gândirii leneşe. “ Doctor Jivago “ nu este un “ Război şi pace “ al secolului trecut, după cum trunghiul de iubire şi tragism dintre Iuri, Tonia şi Lara depăşeşte, prin patetism, imaginaţia melancolică a lui Turgheniev.
Cei care care se îndreaptă către Pasternak pe cărarea prozei ruse clasice pot analiza modul în care elementele ficţiunii se adaptează traumelor pe care le aduce cu sine anul 1917. Dragostea şi poezia intră în acest vârtej infernal care se naşte o dată cu Revoluţia. Iubirea dispare , strivită de execuţii, foamea sau exil. Ceva din echilibrul intim al personalităţii umane este afectat, ireversibil. Ca şi Bulgakov în “Garda albă”, Pasternak are intuiţia pătrunderii în realitate a violenţei brute, hrănită de ura şi de nebunia care devin omniprezente. Simbolică pentru această dialectică a întunecării, uciderea de către soldaţi a emisarului guvernului provizoriu, pe marginea unui butoi plin cu apă, anunţă naşterea umanităţii care se complace în vărsarea de sânge.
Asemeni Turbinilor din textul lui Bulgakov, Iuri Jivago îşi pierde, o dată cu anul 1917, casa şi sentimentul apartenenţei. Întoarcerea către moşia de la Varîkino sau către Iuriatin este iluzorie. De fiecare dată, forţa telurică care domină vieţile ruse spulberă acest refugiu fragil.Către finalul romanului, atunci când Iuri Jivago îşi scrie ciclul de poezii în sânul pustietăţii de zăpadă, alături de Lara , copleşitoare este presimţirea sfârşitului tragic care nu poate fi evitat. Nici măcar poezia nu se poate opune sfărâmării lumilor pe care Iuri Jivago le ridică din cuvinte. Aruncat de pe un mal pe altul de revoluţie, Iuri Jivago nu se mai poate întoarce către spaţiul originar părăsit în anii războiului.
Drumul lui Iuri Jivago este punctat de această ambiguitate enigmatică a destinelor individuale, ambiguitate ce se ţese în firul ambiguităţii colective a revoluţiei. De la Komarov, epicureanul vicios care se lansează spre Extremul Orient rus cu ambiţia unui combinator de geniu, la Strelnikov, soldatul fără milă ce îl ascunde pe dispărutul Paşa Antipov, oamenii sunt confruntaţi cu chipul de gorgonă al istoriei ruse.Spaţiile vaste pe care se mişcă naraţiunea lui Pasternak oglindesc această mutaţie de natură şi de viteză a trăirii înseşi. Eră adamică, revoluţia retopeşte omenirea într-o pastă modelabilă prin vise, moarte şi teroare. Cu fiecare an care se scurge, notează Pasternak către finele romanului său, profeţia lui Alexandr Blok se împlineşte, iar copiii revoluţiei ajung la maturitate. Fricile şi urile lor încetează să mai fie simple abstracţiuni.
Cariera postumă a lui “ Doctor Jivago” este dominată de acest paradox al faimei înşelătoare. Ecranizat la Hollywood, acolo unde istoria lui Iuri Jivago devine doar un alt roman emoţionant şi facil, însufleţit doar de Omar Sharif şi luminat de partitura muzicală a lui Maurice Jarre, ” Doctor Jivago “ este separat, prin interzicerea publicării sale în Uniunea Sovietică, de trunchiul viguros şi vizionar cu care are în comun meditaţia în marginea relaţiei dintre artă şi tiranie. Mort absurd lângă tramvaiul aglomerat şi vulgar, Iuri Jivago este una dintre zecile de mii de siluete interşanjabile strivite sub carul triumfal al istoriei elogiate de profeţii progresului. Prezenţa , stranie şi neliniştitoare, a fratelui Evgraf, intervenind spre a-l salva pe Iuri Jivago şi moştenirea sa,trimite la propria nelinişte ce îl tulbură pe Pasternak, în anii în care arta sa este denunţată, iar speranţa în bunăvoinţa dictatorului este singura care îl salvează de la disperare. Efigia lui Iuri Jivago se suprapune, polifonic, peste aceea a unei întregi comunităţi asediate de revoluţie. Viaţa şi poezia lui Iuri Jivago evocă deceniile tulburate fără de care secolul comunist ar fi imposibil de imaginat.
