14 iulie 1789 – libertate, raţiune şi teroare

14 iulie 1789 este prima filă din cartea genezei. Revoluţia franceză propune o matrice de evoluţie, un panteon laic şi o mitologie. Adversari şi inamici deopotrivă, cu toţii sunt marcaţi de amprenta ei. Ea inspiră, convoacă, impune, adună şi desparte.Polemică şi provocatoare, revoluţia este, o dată cu 1789, parte din genomul european.

Căci din 14 iulie se despart cele două mari linii ideologice care îşi vor disputa supremaţia, în Franţa, ca şi aiurea, în cele două veacuri care urmează. Dialogul dintre libertate şi teroare, dintre guvernarea moderată şi cruzimea raţiunii dezlănţuite, dintre echilibrul separaţiei puterilor şi pulsiunile liberticide- moştenirea lui 14 iulie este această posteritate dramatică ce obligă spiritele şi naţiunile să aleagă, dincolo de orice ambiguitate. Fluviile intelectuale ce curg din 14 iulie sunt tumultoase şi stihiale. Iar valurile unora dintre ele sunt încărcate de sânge.

14 Iulie înseamnă, pentru cei care rămân fideli unui crez al pluralismului şi echilibrului politic, grandiosul experiment care îşi are în Declaraţia de drepturi pilonul său esenţial. Întregul vocabular cu care operăm astăzi, ideile de egalitate în faţa legii şi de pluralism vin din acest timp în care dezbaterile politice acordă legii fundamentale poziţia ei de vector al libertăţii. Moştenirea acestui trunchi al constituţionalismului este ilustră şi fecundă. Niciodată stinsă, în pofida dictaturii bonapartiste şi a reacţiunii ultra-regaliste, în pofida tragediei de la Vichy şi a ruşinii colaboraţionismului, ea este flacăra ce arde, spre a aminti că ordinea libertăţii este întemeiată pe eliminarea privilegiilor şi a discriminărilor. Constituţia nu este doar un petec de hârtie, ci jurământul pe care o naţiune îl face, spre a –şi apăra drepturile inalienabile. După o căutare de decenii, Republica imaginează, la finele veacului al XIX-lea, o ordine ce se revendică de la acest manifest fondator al Declaraţiei de la 1789.

Din 14 iulie şi din amintirea Bastiliei se hrăneşte şi dimensiunea sanguinară a Terorii – iacobinismul este întruchiparea de Gorgonă a unei ambiţii prometeice de remodelare a umanităţii. Prin Teroare, 1789 anunţă lungul marş al radicalismului şi violenţei ce culminează, odată cu 1917, prin victoria leninistă. Revendicarea bolşevică de la un versant al lui 1789 este forma prin care o Teroare este legitimată, istoric, iar avansul dialectic al tiraniei este justificat. Cruzimea ghilotinelor, desemnarea şi exterminarea inamicului, atacul frontal împotriva creştinismului, toate acestea sunt embleme ale secolului XX. Prin Robespierre şi Babeuf, revoluţia franceză anunţă un freamăt terifiant al violenţei de stat şi al conspiraţiilor. Rusia revoluţionară duce mai departe această flamură însângerată.

De aceea, poate, 14 Iulie este ziua în care suntem chemaţi să medităm la valoarea de îndrumar a libertăţii şi constituţionalismului. Egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în stat îşi conservă, peste secole, capacitatea de a ghida umanitatea pe un drum situat la egală distanţă de absolutismul autocratic şi de teroarea populistă. Moştenirea ultimă a lui 14 Iulie este încrederea în acest parcurs, delicat şi de durată, al moderaţie politice.

Un comentariu

  1. … da. Numai că „egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în Stat” rămân vorbe aruncate în vânt, atâta vreme cât Statul pivotează şi este pivotat de structuri mafiote, şi clase sociale parazitare. Oricât de multe şi frumoase lucruri ar scrie în Constituţia unei ţări, acestea vor fi perfect formale, atâta vreme cât Statul va fi centralizat. Dar chiar şi în cazul unei federalizări, lucrurile multe şi frumoase puse în Constituţie vor fi de valoarea zero, atâta vreme cât Legea nu stabileşte un cumul exact de Obiectivele Comune, care să nu poată fi decât de maniera că vor da numai şi numai beneficii imediate, concrete, tuturor apartenenţilor la comunitate/societate. Obiective Comune, cum spuneam şi cu altă ocazie, care să vizeze cu stricteţe numai şi numai chestiuni valabile tuturor apartenenţilor la societate (siguranţa persoanei, sănătate, învăţământ în limita necesarului, drepturile muncitorului, protecţie socială, justiţie, armată etc., etc.) Obiective Comune, adică, de felul că nu vor viza decât satisfacerea unor cerinţe indispensabile ale omului în general, şi ne referim la cerinţe concrete, nerelative, cerinţe fără de care apartenenţa la societate devine un facultativ dăunător pentru individ.
    Să luăm cazul României. Despre ce separaţie a puterilor în Stat poate fi vorba, devreme ce la conducerea Statului Bucureşti sunt de venit periodic, prin intermediul voinţei de la nivelul structurilor mafiote, şi-a claselor parazitare, un grup de oameni care vor fi privilegiaţi cu funcţiile cutare şi cutare, în măsura în care ei înşişi vor oferi în schimb privilegii structurilor mafiote, şi claselor parazitare. Aceste privilegii oferite, însemnând alocări de resurse din patrimoniul tuturor cetăţenilor ţării, pentru care structurile mafiote, şi claselor parazitare, vin cu tot felul de justificări date de Obiective Comune alienate de necesităţile adevărate ale ţării în ansamblul ei, şi-ale cetăţenilor. Vorbim de Obiective Comune impuse mincinos, ca răspunsuri la necesităţi inventate, doctrinare, de soiurile: clericalism, aşazisă cultură, sport şi divertisment în general, aşazis învăţământ superior, mass-media, turism, ONG-uri o puzderie etc., etc.
    Şi iarăşi mă-ntreb:
    – Despre ce egalitate în faţa legii poate fi vorba, devreme ce membrii structurilor mafiote, şi-ai claselor parazitare, consumă resurse din patrimoniul tuturor, fără să ofere nimic în schimb, în afară de nişte ridicole maimuţăreli, în timp ce adevăraţii proprietari ai resurselor, adică cetăţenii de rând, sunt duşi la sapă de lemn, obligaţi la a fugi în lumea largă?
    Egalitatea în faţa legii presupune atât drepturi, cât şi îndatoriri. Când un cumul de structuri ajung să fie mafiote, şi când nişte clase sociale ajung să domine societatea, ca să şi-o aservească, pentru a putea astfel parazita, neoferind în schimb decât declaraţii de false superiorităţi, pe care şi le confirmă între ei apartenenţii la forţa de ocupaţie, cetăţenii oricărei ţări infectate similar au toată legitimitatea de a se răscula, aşa cum au făcut-o numiţii în mod impropriu separatişti (din Ukraina) pentru ca, în fiecare comunitate a lor, să fie proclamată independenţa.
    Nu există şi nu poate exista raţiuni care să-i oblige pe cetăţenii din comunitatea oarecare, la a sta sub sclavia Statului din capitală oarecare. Un număr oarecare de comunităţi pot înfiinţa o federaţie, dar nu există şi nu poate exista nicio raţiune care să oblige o comunitatea la imposibilitatea de a mai ieşi dintr-o federaţie.
    Nu mai există nimic altceva decât oameni. Şi oamenii se pot asocia sau disocia, în funcţie de cum le vor fi respectate drepturile lor de stăpâni în propria lor casă. Orice lege, fie că vine din evenimente istorice trecute, fie că este nou enunţată, este şi trebuie să fie lovită de nulitate, dacă aduce atingere drepturilor de stăpâni în absolut ai resurselor din comunitatea oarecare, pe care este normal să le aibă oamenii din comunitatea oarecare.
    Să ne gândim, de exemplu, la acele comunităţi în care Statul Bucureşti a impus, sau încă încearcă să impună exploatări de gaze prin metoda numită şist. Oamenii de acolo au tot dreptul să-i gonească sau să-i aresteze, să-i judece şi să-i condamne pe cei ce susţin că reprezintă Statul Bucureşti, că acţionează într-un fel sau altul în numele Statului Bucureşti. Oamenii de acolo au tot dreptul să se proclame independeţi, sau să formeze o federaţie cu oamenii din alte comunităţi.
    Statele Naţionale/Naţionaliste, Centralizate în general, asta au fost dintotdeauna: juguri pe umerii oamenilor de rând, şi trebuie că va veni vremea cea luminoasă în care oamenii vor scutura aceste infame juguri păstrătoare sau generatoare mereu de aristocraţii, mereu păstrătoare sau generatoare, adică, de structuri mafiote şi clase sociale parazitare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *