Pentru nimic. Pentru puţin

Vei spune că e pentru puţin. Insist să îţi spun că e pentru nimic. Strădania asta nu are părinţi, pentru că ea s-a colorat singură, de la natură.

E ca atunci când doi oameni îşi dau pentru prima dată mâna. Nu se cunosc, nu ştiu nimic unul despre Celălalt. Tot ceea ce e sigur este că au un nume, un chip şi o uitătură pe care ţi-o aminteşti dintr-o mie. Încep să alunece judecăţi de valoare şi impresii limitrofe despre aici şi acum, despre chipuri de lut necunoscute, despre oameni cartonaţi in păreri, ale voastre sau ale celor care îi privesc doar ca pe un pretext. Trăieşti uneori cu omul cu care dăduseşi mâna prima dată luni întregi, sau poate ani, dacă destinul nu se milostiveşte, şi te trezeşti de unde ai început. De la o strângere de mână. Ultima, cea cochetată neresentimentar. Cea care îţi spune că nimic şi ceva sunt tot una.

Chiar şi când dau în spate, oamenii rămân laolaltă. Iar strângerea de mână face totul: ca lucrurile să treacă, dar să nu se uite, ca timpul să fie fluid, dar nu împărtăşit, ca oamenii să se vadă, dar să nu se iubească. După ea, întotdeauna spui „mulţumesc”. Şi de fiecare dată Celălalt îţi va spune că e „pentru puţin”. A fost puţină cunoaştere, puţină înţelegere, puţină curtoazie, puţină rezervă, puţină îndrăzneală. Puţine toate, acolo unde ar fi trebuit să fie prea pline. Justa măsură nu creşte la colţ de stradă, ci acolo unde lucrurile stau adânc împestriţate şi cusute egoist, între voinţa de putere şi doleanţele pentru Altul, în punctul în care vrei altuia Binele tău. Pentru că ţi-e bine cu el şi de aici, logica ar trebui să fie simplă.

Ce urmează? Puţin. Alte mâini, alte nume, alte figuri, alte blaturi, alte trucuri, alte caractere, alte târguieli pentru fericire. Şi ele, pentru puţin. Pentru a face diferenţa faţă de altele de aceeaşi noimă, dar ale altor fiinţe de mucava pe care le-ai aşezat pe un covor de suflet sau într-un album de familie. Când alţii au construit prea plinul lor peste puţinul tău, toate sunt pentru nimic. Aşa-i firesc să se întâmple, când te gândeşti numai la cât dai şi cât primeşti, nu la cât ai fi vrut să dai dacă Celălalt nu ar fi putut să primească tot ce-ai fi vrut vreodată. Mulţumim însă de fiecare dată pentru ce ştim că ar fi putut să dea Celălalt dacă ar fi vrut. Şi într-un fel intuitiv şi resemnat, ştim că ar fi fost destul. De asta, la finalul poveştii, toţi sunt băieţi buni şi oameni de treabă. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *