Trebuie să recunosc, de vreo doi ani, în sinea mea am intrat într-un fel de paralizie completă.
Şi mă gândesc tot mai des la ce spune sociologul meu preferat, Zygmunt Bauman, anume că semănăm cu nişte peşti care funcţionează corect pentru semnalele cunoscute, însă dacă primesc semnale contradictorii intră într-un fel de paralizie. O inhibiţie completă.
1. Într-un fel e ciudat, pentru că eu chiar am văzut lucruri frumoase şi oameni frumoşi, cât pentru un liceu întreg. Începând cu demonstraţiile de stradă de după căderea comunismului, când aveam 14 ani şi era o senzaţie triplă pe care o simţeai pe stradă – revoluţie, început de liceu, golaniadă – senzaţia că lumea s-a schimbat complet şi că poate fi schimbată! Apoi, în timp, am avut zeci de ocazii, uneori întâlniri de o zi, alteori experienţe de luni de zile, în România sau în afară, de a constata că… da, lumea se poate schimba. În bine. Ce vreau să spun e că nu prea am motive să fiu mai pesimist decât alţii.
Şi nu am nici un motiv să acuz viaţa mea personal, din contră. Poate o fi tocmai de asta, pentru că simt un decalaj între viaţa mea şi ce simt pe stradă, în metrou? Nu cred. Mai degrabă din acest motiv am curajul, dar mi-a luat doi ani, să scriu acest text.
2. Prima senzaţie e că, deşi cu viaţa mea sau cu alegerile făcute în timp mă simt împăcat, totuși în ultimii doi ani mă simt tot mai des teleportat cu gândul la începutul călătoriei mele spirituale, în toamna lui 1993, când eram în Franţa în primul an de filosofie şi mă întrebam “Ce ar fi bine să fac în viaţă?” Şi mă plimbam cu Aristotel în rucsac printre dealurile și păşunile cu vaci plictisite din jurul Loire-ei şi ajungeam cu mintea până la Dumnezeu şi la Satana iar apoi înapoi la Adam şi Eva: adică, găseam mii de explicaţii despre ce ar avea influenţă (bună sau rea) asupra lumii, fără să ştiu concret care ar trebui să fie locul meu în tot acest film.
Am revenit la aceeaşi senzaţie: azi nu mai văd deloc unde ar duce efortul meu, orice strategie, oricât de deşteaptă ar fi. Orice aş putea începe, mi se pare cumplit de insuficient. Mai putem noi avea o adevărată influenţă asupra lumii? Sigur, putem, acolo unde suntem, fiecare cu rolul lui, să facem binele. Dar faţă de locurile în care ni se cere implicarea, pro sau contra gaze de şist, sau pro sau contra extragere de aur, de exemplu, chiar avem noi puterea, sau măcar informaţia corectă? Tare mă îndoiesc.
Da, mai sunt momente când te simţi “util” prin petiția sau mitingul la care ai luat parte, dar în majoritatea cazurilor, dacă vorbim de legi sau aspecte care ne interesează personal, mi se pare că nu mai avem cu adevărat puterea atunci când avem nevoie de ea. De fapt nu mai avem suflul necesar, pentru că e nevoie de suflu pentru toate lucrurile astea, nu doar de un jurnalist care stă pe FB şi ne anunţă încrezător că suntem încă cetăţeni liberi – da, dar când compania ta de telefonie a făcut o greşeală şi vrei să recuperezi o mică sumă de bani, mai ai nervii necesari pentru a face 2 săptămâni hârtii peste hârtii ca să îi câştigi? Ai dreptul, da, şi e foarte sigur că îi vei recupera, dar nu mai ai nervii necesari, despre asta e vorba dacă suntem puţin sinceri.
3. Dar nu despre politică e acest text, ci despre solidaritate. Ce s-a rupt, zic eu, e încrederea că “se va forma lanţul”, că lucrurile bune se vor pune în mişcare, de la mine la cei pe care eu îi ating şi de la ei mai departe. Ca în filmul cu “dă o faptă bună mai departe”, cu Kevin Spacey şi băieţelul acela simpatic. Cel puţin, nimeni nu mai vede cum funcţionează acest lanţ al schimbării în bine, nu doar micile asociaţii creative la care omul de rând nu are acces pentru că viaţa lui e doar silă şi alergătură.
Iată, cred, pe scurt, dificultatea momentului. În mijlocul oraşelor pline, nu doar că suntem însinguraţi până la refuz, dar nu mai vedem cum se va putea însufleţi din interior masa de oameni disperaţi şi transpiraţi care ne taie calea spre metrou.
4. O parenteză cu un exemplu despre oamenii despre care vorbeam mai sus, cei care au creat “lanţuri ale sufletului”. Pierre Devant, un francez care a decedat pe 4 aprilie anul acesta la 87 de ani. Din Haute Savoie, fost paraşutist şi membru în rezistenţa franceză, prin anii ‘70 Pierrot a luat o maşină tip papuc şi a început să adune lucrurile pe care le aruncau oamenii din zona lui, Cluses, în Alpii francezi. Frigidere, casetofoane, date apoi la săraci sau revândute pentru a cumpăra alte ajutoare. În scurt timp au apărut camioane, depozite, tir-uri, care plecau în întreaga lume, şi s-a format o echipă de tineri şi adulţi care asta fac şi azi. În 1985 au trimis 10.000 de tone într-un vapor spre victimele războiului din Liban. Oamenii aceştia merg în toată lumea, unde şi când e nevoie de ei. Iar în România Entraide des Scouts de Cluses a venit în 29 decembrie 1989 cu 2 tir-uri pline de ajutoare, de atunci îi ştiu şi eu şi de atunci vin în fiecare an. Am petrecut câteva luni de zile cu tir-urile lor prin toată Europa, şi mereu când descărcam un camion se făcea “la chaîne”, lanţul. Era lanţul de la om la om din camion spre şcoala unde descărcam, dar era şi “lanţul de solidaritate” despre care vorbeau cei de la Scouts de Cluses. Iată ideea mea: iată un om bun, care naşte alături de el, de la zero, prieteni care lucrează gratuit pentru ceilalţi. Iar oameni buni poate mai sunt, dar nu se mai formează lanţul, aşa încât “lanţul sufletului” să ne ajungă la toţi la urechi şi să ne dea speranţă.
http://www.youtube.com/watch?v=N_MlMrYHVUg
5. Continui. Să fim clari, nu sunt trist din cauza crizei economice, nici măcar din cauza studiilor ecologiste (în care cred, dar nu alea de la televizor) care ne spun că planeta se duce naibii. Trebuia să se ducă de mult deja naibii, şi suntem încă toţi aici. Şi nici nu vreau să spun lucruri de genul “nu mai avem valori”, – toate astea sunt parţial adevarate dar sunt deja cuvinte găunoase, care ne impiedică să descoperim noile cuvinte şi mai ales locul unde noile cuvinte pot fi așezate, încet dar sigur, ca peste o rană a sufletului.
Da, suntem bolnavi, ca societate, dar cel mai tragic în aceasta boală ciudată e că nu ştim unde ne doare. Tot ce se observă şi se verbalizează (“nu mai sunt valori”, de exemplu) e doar un simptom. Ok, vechile valori nu mai funcţionează, trebuie altele, asta e, rămâne că… cele noi nu au fost încă inventate. “Nu mai sunt caractere” – ba da, sunt, dar nu ştim cum să explicăm modelele care funcţionează azi, nu avem încă “profileri pentru sufletele frumoase” care da, există la doi paşi de noi.
Dacă nu aflăm repede asta, dacă nu aflăm repede ce ne uneşte de fapt, degeaba scriem pe toate afişele publicitare despre faptul că vrem “să fim împreună” de Crăciun sau la telefon. E fals. Cei care sunt împreună simt asta deja de mult, nu au nevoie să o mai spună. Când eram mai mic şi mergeam cu la munte cu prietenii, care veneau din mai multe oraşe, aveam o regulă: când ne despărţeam în gară nu ne salutam, în nici un caz, doar ne înjuram. Şi atât, nu aveam nevoie de cuvinte frumoase. Sigur, pentru că eram tineri şi frumoşi, dar oricum – cei care nu simt că sunt împreună, înseamnă că nu sunt împreună deja de mult timp, şi degeaba o spun. Aţi observat că într-o relaţie de cuplu, atunci când începi să vorbeşti despre “noi” relaţia e deja cu un picior în groapă? Iar noi ca oameni ai aceluiaşi oraş nu mai suntem împreună deja de mult timp.
6. Altceva: filmul e marea mea pasiune, şi de ani de zile mergeam la filme cu mare bucurie. Mai merg şi acum, dar de câţiva ani ceva s-a rupt. (Nu doar în mine dealtfel, mi se pare că până şi în filme s-a rupt ceva, iată o întrebare: a mai văzut cineva după anul 2005 filme “mari” gen Lord of The Rings, Fight Club, Pulp Fiction, Matrix? Nu mă refer la scene reuşite sau jocuri frumoase de actori sau filme de autor, mă refer la filme arhetip, care ocupă apoi mintea tinerilor şi adulţilor pentru ani de zile la discuţiile de vineri seara? Cu ce film făcut după 2005 vă identificaţi? Nu cumva inspiraţia arhetipală s-a stins?) Oricum, ocupaţia mea mentală la cinema era să citesc printre rândurile unui film modul în care eu pot privi cu pasiune spre viitor. În cele 90 de minute uitam de lume dar găseam mereu calea spre viitor, o scânteie bună despre ce ar putea fi identitatea mea în lume, “whatever it takes”. Acum, nu mai simt asta. Nu mai simt nimic de genul “Am asta, sau voi fi asta, “whatever it takes”. Nu mai e nimic “dincolo” de film. Nu mai pot să visez.
Dar cauza pentru care magia s-a risipit nu cred că vine de la viitor, vine de la prezent. Prezentul e atât de imens, de haotic, de neclar, încât s-a rupt complet de viitor. Ca să decolezi cu imaginaţia din prezent spre viitor, ai nevoie de reacţie mentală, de putere, de o imaginaţie pe care nimeni nu o mai are. E prea greu, rămâi la sol, aici, acum, gândul nu merge mai departe de colţul străzii iar acolo se dezintegrează în senzaţii de anxietate şi apăsări brutale pe tastele telefonului.
Deci, oamenii s-au rupt de ceilalţi oameni, iar prezentul s-a rupt de viitor.
7. Cât despre trecut, el a murit. Mai rău, a fost şi îngropat.
Încercăm să îl atingem, dar nu mai putem, la fel ca îngerul lui Paul Klee despre care vorbea Walter Benjamin. Adică, bunicii şi mentorii şi toţi “bătrânii” lui Brâncuşi de care ne-am putea agăţa nu doar că au murit, pur şi simplu nu mai sunt. Suflul lor s-a stins, puterea lor luminoasă nu ne mai veghează nici măcar de departe.
Am senzaţia foarte clară că s-a stins neamul oamenilor la care “te puteai duce”, duhovnici sau înţelepţi, care poate nu ştiau foarte bine cum funcţionează ultimul casetofon Sharp, dar ştiau foarte bine să îţi spună cine eşti şi ce ai de făcut în viaţă. Erau undeva acolo, ca nişte îngeri, întotdeauna mai era cineva undeva în spatele umărului tău şi nu te simţeai complet singur în faţa istoriei. E de discutat, dar ideea e aşa: fie că aceşti oameni erau unu, doi, zece, un preot sau un bătrân prof de istorie, important era sentimentul că “ai unde să mergi”. Margaret Mead vorbea deja din anii 80 despre faptul că experienţa bunicilor devine inutilă pentru nepoţii pe care îi tin in braţe. Dar acum poveştile despre cultura prefigurativă se adeveresc, devin sociologic relevante. Dispariţia bunicilor, lipsa desăvârşită a înţelepţilor.
Treaba asta am simţit-o, tot mai acut, tocmai în ultimii cinci, doi ani, cam după 2005 când a murit Papa Ioan Paul al II-lea. Iar faptul că Pierre Devant a murit a fost cumva picătura care a golit paharul. Pentru că fiecare are lista lui de oameni la care mergea… Iar acum blocurile s-au schimbat, acolo unde locuia părintele sau profesorul s-a refăcut izolarea pereţilor, iar în locul băncii vechi unde vorbeai cu bătrânul tău luminos a apărut o parcare fără suflet şi un supermarket mare şi idiot.
8. Pe scurt, fiecare dintre noi suntem “Singuri, aici”.
Şi habar nu avem cum am putea să ne ridicăm ochii “Împreună, spre ceva”.
Şi aşteptăm.
Ca un fel de paranteză, “aşteptarea inutilă” e modul în care defineşte Tereza de Avila infernul. Căugăriţa spaniolă are sute de pagini emoţionale şi pline de misticism aprins, dar când vine momentul să vorbească despre infern, ei bine are doar o jumătate de pagină, nici măcar, nu e cu foc sau cu alte drăcovenii, nu e chiar nimeni acolo, e doar atât: imaginea unui “culoar întunecat care duce spre un zid care e zidit în faţa ta, şi eşti blocat acolo, în întuneric, cu picioarele într-un fel de mlaştină”. Pentru eternitate, în cazul relatării ei.
De vreo doi trei ani, pentru mine. Da, am impresia că am intrat într-un fel de infern sociologic vorbind, că oricât ne-am atinge şi ne-am vorbi prin telefoane mobile sau reţele de socializare, suntem de fapt imobili fiecare în scobitura lui de zid întunecos, mai negru şi mai solid decât închisoarea din poveştile comuniste. Ne-am dori să ieşim de acolo, să ne transmitem mesaje prin zid, dar nu reuşim decât să ne agităm singuri fără să spargem zidurile transparente şi transpirate din vagoanele pline cu oameni.
Bine, acest text nu e o demonstraţie argumentată, e o declaraţie emoţională despre ce cred eu că va urma, în viaţa mea, a celor dragi, despre un viitor care sper să iasă bine, nu rău. (Pentru analize academice pot începe lista cu Society under Siege a lui Zygmunt Bauman şi o pot continua).
Nu neg articolele mele de obicei optimiste, sau proiectele făcute până acum, dar aici vorbesc despre “ceva” mult mai puternic şi mai luminos decât aş putea face eu, sau o prietenă de-a mea, sau un proiect de antreprenoriat pentru tineri. Sau toţi optimiştii la un loc. Sigur că sunt ici-colo insule de bucurie, asociaţii ieşite parcă din bagheta magică a unei tipe mici şi cu ochelari sau mai înalte şi abia venite la Bucureşti, şi tot ce fac eu zilnic e să trimit oameni spre aceste insule de bucurie, … dar faţă de lărgimea oceanului, sunt mai mult excepţii. Insule. Celalţi oameni au şi ei nevoie de aceste insule, de acest pământ stabil, iar majoritatea plutesc în derivă pe ocean.
Aşteptăm deci ceva mai mare şi mai de impact decât toate proiectele din acest moment, decât toate asteroidele, decât toate poveştile despre trezirea conştiinţei sau despre 2012, – care, toate, sunt mai degrabă dorinţe şi suspine spirituale decât răspunsuri.
9. Ce aşteptăm?
Probabil că în primul rând un nou limbaj prin care să putem comunica din nou viitorul unul altuia.
Iar apoi, dacă e greu să ne reunim pentru că fiecare e “singur, aici”, poate că pentru prima dată în istorie vom putea fi împreună doar la nivel spiritual, reuniţi într-o simplă idee bună: “Împreună, acolo”. Ar putea exista un loc spiritual, un “acolo” în care să locuiască mai mulţi oameni care fizic aleargă fiecare pe strada lui? Să sperăm, pentru că asta căutăm cu toţii: un loc al inimii care să fie mai solid decât nebunia înconjurătoare.
Sperăm deci că Andre Malraux va avea dreptate în primul sens al profeției sale, anume că secolul XXI va fi spiritual mai degrabă decât că nu va fi deloc.
10. Iar pentru asta, orice rămăşiţă de adevăr despre ceea ce uneşte cu adevărat, chiar dacă e un adevăr tragic, ne poate elibera. Suntem noi mai pierduţi decât nişte copii orfani, suntem oamenii cei mai fără viitor şi fără trecut din istorie?
So be it.
“So be it” e de la Tyler din Fight Club. Tyler Durden a făcut un excelent travaliu de psihanaliză, mult mai interesant decât complexul lui Oedip după părerea mea. „It’s only after we’ve lost everything that we’re free to do anything“. „Părinţii nostri ne-au abandonat? So be it”. Doar că… nu e vina lor. E vina faptului că “munca ta nu ne mai reprezintă, nimic din ce faci nu te mai reprezintă”. Iar Tyler nu se războieşte cu Dumnezeu la fel ca Nietzsche (care vrea să îl dărâme pe Dumnezeu ca supra-identificare), tocmai că Tyler şi-ar dori un Dumnezeu care să îi reziste, o identificare capabilă să îi ţină piept, iar o astfel de identificare… nu mai există. Nimic din ceea ce cunoaştem nu mai este util pentru ce avem nevoie azi, acum, aici, iată criza lui Tyler. “We’re the middle children of history, man. No purpose or place. Our Great War is a spiritual war… our Great Depression is our lives”.
Adevărul e că ne „războim”, ca identificare posibilă, cu bunicii şi străbunicii şi cu tot spiritul lor, cu toţi cei care au pus bazele, fundaţiile, au descoperit lumile încă noi şi au rămas în memorie ca stâlpi ai familiilor, dar şi ai istoriei colective. În inconştient, ne luptăm cu cei care au fost eroi, ceea ce noi nu mai putem fi, sau oricum nu ca ei. Am ajuns se pare la capătul nu doar al unei generaţii sau a unui secol întreg, ci complet dincolo de orice ciclu firesc al istoriei, atât individuale cât şi colective.
Şi deci trebuie scotocit mult mai departe de relaţia copil-părinte, dincolo de categoriile de orfan sau rebel fără cauză, pentru a găsi o categorie pe măsura însingurării prin care trecem. Cea de nepoţel mi se pare cea mai potrivită, (atât nepoţel al unui bunic cât şi cel al unui unchi) pentru că exprimă mult mai bine complexitatea lipsei de identificare prin care trecem, numărul de „coji sufletești” care au fost date la o parte de pe scheletul normal a sufletului nostru.
11. Suntem noi nepoţeii istoriei? So be it.
Hai să renunţăm la pretenţia de a fi puternici ca bunicii şi predecesorii lor. În faţa situaţiei în care ne aflăm, suntem mai neajutoraţi decât nişte nepoţei pierduţi într-un supermarket.
Chiar dacă acest adevăr nu schimbă cu nimic lucrurile, el ne ajută totuşi la ceva: putem să ne recunoaştem între noi.
Să privim situaţia actuală în singurul fel în care ea poate fi privită fără disperare: cu ochii acelor oameni care au dobândit o inimă de copil. Cu înţelepciunea acelor oameni care “doresc lucruri mari dar nu pot realiza nimic, şi se simt bine aşa”. Un Antoine de Saint-Exupéry, o Tereza de Lisieux.
Şi, dat fiind că nu putem face mare lucru faţă de ce ar trebui să facem pentru a ne salva, să ne oprim şi să ne strângem mâna, cu prietenie, cu încredere, aşa cum saluta Pierre Devant când apărea dimineaţa lângă camioane:
“ADieu”, mai degrabă decât “Adieu”.
Şi atunci poate că spiritul celor puternici se va milostivi şi se va întoarce în inima nepoţeilor. Pentru un viitor mai degrabă spiritual… decât să nu fie deloc.
