Frica de avion

Am zburat câţiva ani cu avionul fără să îmi fie frică, din contră: abia aşteptam să zbor, iar odată urcat în avion stăteam cu ochii doar pe geam. Doar la un moment dat a aparut frica de a zbura. Şi se pare că la fel se întâmplă pentru frica de lift sau de cutremur: sunt frici de care râzi atunci când nu le ai, iar apoi la un moment dat intră şi în tine frica. Ponturile de mai jos sunt patru moduri pe care eu le-am găsit pentru a mă detaşa progresiv de acest moment de frică – pentru că, dacă a avut un început, trebuie să aibă şi un sfârşit!

Cele patru ponturi se referă la un antrenament pe care îl putem face pentru a ieşi din momentul de frică de avion – la trei nivele: imaginaţie, minte, emoţie. Şi, cel mai important, bun simţ.

1. Imaginaţia. Frica de avion e de fapt o angoasă permanentă, care anticipează: la orice sunet sau la orice rotire a avionului îţi imaginezi ce poate fi mai rău. Ori, nu ne e frica de maşină, deşi ştim prea bine că sunt mult mai multe accidente cu masina. Pentru că maşina e pe pământ? Poate, nu doar, mai degrabă pentru că suntem obisnuiţi cu o maşină. Dacă accelerezi, creşte viteza, iar ca să depăşeşti mergi la stânga. Pe când cu avionul nu suntem obişnuiţi. Cum spunea bunicul meu, “eu nu mă mai sui într-un avion până nu găsesc oamenii o soluţie ca să îl lege de sus cumva”. Or avionul nu e făcut să fie legat, tocmai că e facut să se ridice, să zboare.
Avionul nu e doar o maşină mai mare: e un alt fel de aparat. Schimbările de presiune, viteza, virajele, sunt diferite: mi-e frică de avion pentru că în imaginaţia mea îl raportez mereu la maşină: nu e normal ca o masină să aibă turbulenţe sau să i se mişte aripile sub presiunea aerului. Totuşi, pentru un avion e normal. Sau, am presimţirea că la cea mai mică fisură se va sparge avionul şi aerul rece va intra peste mine: da, dar avionul are altă construcţie decât imaginaţia mea şi mai ales decât ştiinţa mea.

Una din soluţii e să mă uit puţin pe Wikipedia, să văd cum e construit un avion, câte fire, cabluri, ce motoare are. Sunt forţe acolo mult mai mari decat la o maşină şi care funcţionează diferit de o maşină. Asta mă poate ajuta să adaptez imaginaţia mea la realitate (zborul cu avionul) şi să accept mai uşor senzaţii care pot să mă sperie în mod normal. De fapt, poate că interpretez sunetele în mod eronat.

2. Mintea. Nu se poate lupta frontal împotriva acestei emoţii-frici de a zbura: senzaţia de a fi undeva peste pământ la mii de kilometri înălţime e mult prea puternică. Mai degrabă trebuie apelat la acele teorii recente care vorbesc despre resituarea unei emoţii într-un nou context. Despre reîncadrare, adică. Emoţia – frica de avion, trebuie resituată într-un context unde să se neutralizeze de la sine, şi pentru asta trebuie găsite poveşti care dau sens zborului cu avionul.
O primă poveste ne spune că suntem în secolul vitezei, al globalizării, aşa încât e firesc să te afli într-un avion. Dacă nu ai merge cu avionul, ar însemna că eşti un sihastru sau un cioban pierdut de multă vreme prin munţi. Iar dacă devine normal să mergi cu avionul, e mai usor să nu îti fie frică de el. Orice prost a mers cu avionul.
Frica începe înainte de a urca în avion si dureaza in timpul zborului, pentru că încerci sa revii la pământ, să ieşi cât mai repede din acest segment de timp de zbor care ţi se pare anormal. Dar dacă e normal ca astăzi să zbori dintr-o parte în alta a planetei, de ce îţi mai e frică?
A doua poveste: mie îmi plac filmele cu James Bond sau cu Bruce Willis, şi cu siguranţă le plac şi altora. James Bond nu are probleme cu avioanele, chiar atunci când sunt rupte pe jumătate şi toţi pasagerii se luptă unii cu alţii în loc să le pese de avionul care se prăbuşeşte. Uneori te ajută să te identifici cu eroul preferat, fie că el este James Bond, Bruce Willis sau Jason Bourne: să fim serioşi, ce ar spune Bruce Willis daca te-ar vedea că ţi-e frică de un biet avion?
Sunt şi alte poveşti, poate revin asupra textului, fiecare are personajul lui sau persoana lui pe care o admiră în acest sens.

3. Inima. În fine, avionul e ocazia de a simţi şi de a accepta că nu-ţi controlezi viaţa, nu controlezi ce ţi se întâmplă. Sunt oameni care îşi doresc experienţe limită cum sunt cele din filmul Fight Club, care să le aducă sentimentul că au trecut pe lângă moarte, că au riscat foarte mult: avionul poate fi una din aceste experienţe.
Avionul nu e neapărat o problemă, e doar unul din locurile sau momentele din viaţă în care ne aducem aminte că depindem de Dumnezeu, pentru unii sau, dacă nu suntem religioşi, ne aducem aminte că nu controlăm toate şi că nu suntem stăpânii propriei vieţi. Că oricâte planuri sau cărţi de vizită am avea în rucsac, suntem o frunză în bătaia vântului destinului, dacă privim lucrurile serios. Iar zborul pentru cei anxioşi e ocazia de a practica exerciţiile spirituale pe care poate nu le-au mai practicat de ani de zile, de a descoperi arta de a ne detaşa de unele lucruri, de a ne face “mici” în faţa destinului. Am învăţat să ne agităm, să apăsăm pe un buton în caz de urgenţă, să sunăm iemdiat pe cineva: la 10 000 de metri nu ai pe cine să suni, ai sentimentul unui destin inexorabil: poate că e bine, uneori, să ştii că aşa stau lucrurile, de fapt, şi să mulţumeşti universului sau cui ştii tu pentru anii trecuţi cu bine unul după altul.
Pentru cei care sunt religioşi, avionul e o ocazie să te rogi “pe bune”, să recuperezi toate duminicile în care nu ai fost la biserică, de fapt toate momentele în care vroiai să dai un sens religios vieţii tale şi nu ai făcut-o. La fel ca la excursiile riscante noaptea pe munte, atunci când trec prin turbulenţe unii fac legăminte de care uită odată ce au ajuns cu bine la destinaţie. Dar, dincolo de glumă, pun pariu că dacă am găsi o Biblie sau o carte de psalmi pusă în locul acelor desene oribile din faţa scaunului (aşa cum găseam în unele hoteluri americane), lucrurile ar decurge mult mai bine pentru toti cei cărora le e frică de avion. Poate şi pentru ceilalti. Până la urmă, nu e oare cel mai potrivit loc pentru a te ruga, undeva la 10 000 de metri înălţime?

4. Bunul simţ. În fine, mi-am adus aminte de perioada în care nu aveam nici o frică de avion. Fumam (pe vremea aceea) trabuce în avion cu prietenii, revenind dintr-un lungă tabără scout prin toată Europa (Franţa, Italia, Ungaria, Polonia, etc). Cititorii vor spune: “da, erai prea mic, nu ştiai de 9/11, nu ştiai de toate lucrurile pe care le ştim noi adulţii, cei crescuţi cu ştiri, internet şi documentare despre avioane”.
Eram prea mic? Adică, ce înseamnă asta? Poate înseamnă că aveam bunul simţ de a mă bucura de zborul meu cu avionul cu prietenii mei, şi nu îmi băgam nasul peste meseria de a pilota un avion, nici măcar nu mă gândeam că acel avion ar putea pica. Pentru simplul motiv că nu mă gândeam să mă gândesc la ce face sau ştie pilotul.
Nu e oare tentaţia mereu prezentă oriunde sunt angoase care ne dor şi nu putem scăpa de ele: am citit nişte ştiri, Deci suntem mai experimentaţi decât cei care fac treaba respectivă (în cazul nostru a zbura) de zeci de ani, după mii de ore de antrenament?
Soluţia a patra, după părerea mea, mai simplă decât orice tehnică de psihologie, atunci când o frică sau o angoasă a atins cote “mult prea maxime”, e pur şi simplu bunul simţ: avioanele zboară la mii de metri de zeci de ani, şi zburau deja pe vremea filmului Nea Mărin Miliardar, când tehnologia era mult mai rudimentară ca acum, mărog de ce eu în anul 2014 mă tem că o companie anume ar avea motoare mai slabe decât o alta? Cine m-a pus pe mine inspector de zbor?
Până la urmă, o întrebare moralizatoare dar care uneori poate ajuta la deblocarea unei situaţii: chiar e treaba mea să stau şi să mă tem, nu am altă treabă în acel moment?

Iar această întrebare, aparent moralizatoare, se pune şi pentru atacuri de panică şi alte trăiri la limită care apar brusc, după luni de zile de viaţă aparent normală: nu cumva în viaţa mea, în inconştient poate sau în identitatea mea, a rămas loc liber, o zonă de gol de activitate, pe care îl resimt tocmai când zbor la înălţime şi îmi dau seama că viaţa mea nu are zborul ei, nu e pusă complet pe o orbită personală, într-un cuvânt nu sunt sută la sută plin de viaţă asumată? E o întrebare pentru un alt articol, pentru moment insist pe ideea de bun simţ: treaba mea e să merg cu avionul până la verişorii mei din Geneva, să zicem, e o activitate destul de nespectaculoasă, dar e spectaculos dacă reuşesc să accept că lucrurile sunt mai puţin spectaculoase decât le resimt eu, şi voi fi înţelept dacă voi face asta. Cum spune Lawrence of Arabia, “My fear is my concern”. Cam aşa.