Am încetat de multă vreme să mă rog pentru lucrurile mari – am decoperit bucuria cererilor simple, cu predicat ochit şi subiect universal, pentru că rareori ceea ce îmi doresc este pentru mine. Am descoperit, din zi în zi, că cerând pentru Celălaltul pus în legătură cu mine, lucrurile se înmulţesc mai simplu. În sporul credinţei, au rămas şi apucăturile de copil. Nu e condamnabil când încă dai ghetele de-a valma să iasă mici arhetipuri ale primului Moş de iarnă, ale celui care lasă orice în încălţămintea tocită de atâta fugă postmodernă zadarnică, mai puţin o nuia de credinţă. Mi-ar fi plăcut să îmi lase un suflet înnoit, dar lucrurile mari nu mai încap de mult într-o opincă. Bucuriile şi memoria lor au început să ţină de cald, pe măsură ce înaintezi cu vârsta.
În felul acesta, îţi dai seama că micile chiţibuşuri culturale pornesc de la dejucarea unei temporalităţi care le prezentuieşte pe toate în mintea fiecăruia dintre noi. Moravurile, ritualurile şi sărbătorile recuperează deliberat sensuri ale timpului, momente ale vremii noastre. Agenda mea, aşa cum vrea să sune proiectul de viaţă în care se angajează cu capricii moderniste oricare chip de lut al secolului XXI, însumează un calendar de aşteptări- am nerăbdarea de a trăi un eveniment doar pentru a-l reînnoi, cu făgăduiala tradiţiei, încă o dată, la anul pe vremea asta. Mi-e la îndemână să cred că evenimentele rămân mici confecţii omeneşti la care spiritualitatea adaugă simbolicul, năzbâtia datului, care te opinteşte şi te supune cu toată dăruirea. Săptămâna trecută, la o conferinţă deschisă, cineva povestea, pe urmele lui Eliade, că deseori ne lipseşte dimensiunea sacrului, dar convenţia nu poate fi sursa acestuia, câtă vreme se rezeamă pe o evaluare. Omul religios suspendat între sacru şi profan dă sens lucrurilor pentru propria sa identitate, însă atitudinea lui e deseori prognostică, prea puţin angajatoare. Daca sărbătoarea impune o contaminarea simbolică în comunitate, lucrurile nu sunt suficiente. Sentimentul meu, sarcastic-ar putea spune unii, dojenitor, după cum l-ar închipui alţii- este că preferăm comunitatea şi nu comuniunea într-un teatru social absurd care lucrează cu expunerea achiziţiilor profane personale şi cu intimizarea conştiinţei religioase. Folcloric şi barbar, butada sună astfel: „e treaba tuturor să ştie cât am, dacă au ochi să vadă; e problema mea să ştiu (şi să caut în ce) să cred”. M-am contaminat la rândul meu, ca oricare altul, de mercantilismul sărbătorii, de şarada Moşului cu zerouri, de plăcerea nevinovată a celebrărilor creştine cu algoritmi capitalişti.
La mijloc stă, fără îndoială, ispita comunităţii, la care se adaugă o serie de asumpţii deocheate despre bunăstare. E ca şi când Dumnezeu ar fi scăpat dintre oameni prinr-o desagă cu de toate. Am mai spus-o, ne trebuie o nuia de credinţă. Putem scrie laolaltă, în locul depeşelor către Moş Crăciun, un examen de conştiinţă, nu ca dezbatere publică- ceea ce ar desacraliza atmosfera complet- ci ca o incursiune în prezentuirea tuturor lucrurilor noastre consumate laolaltă: a devenit profanul spaţiul de coabitare a capitalismului şi sacrului? Staruinta în gândire şi cugetare a devenit fugă- dar fuga postmodernului e uitare, rămâne de văzut dacă şi una aplicată spiritualităţii. Uneori însă, fuga valorifică mize pozitive. Vorba lui Pascal: nu Te-aş căuta dacă nu Te-aş fi găsit. Riscul ar fi acela de a asuma că acolo unde omul postmodernul a găsit staulul gol, trăirea sărbătorii a devenit o producţie de evenimente şi o confecţionare de arhetipuri. Şi-apoi, ce am (mai) ştii să facem cu o „nuia de credinţă”?
Nu as fi intervenit, dar mi-am adus aminte de o observatie a unui amic ce are alte opinii despre lume si viata. El il considera pe Iisus un personaj negativ (evident, il separa de sacralitate si imposibilitatea judecarii de muritori; desi isi aseaza liderii -umani- in aceasta sacralitate, plasandu-i deasupra legilor umane si a dreptului nostru de a-i judeca; fie explicit, fie prin bagatelizarea probelor materiale). Cauza principala o constituia faptul ca s-a lasat prada maniei si a devenit violent. (Vezi izgonirea negustorilor din templu.)Inca mai cuget daca violenta lui Iisus a fost corecta. Ca si nuielusa Sf. Nicolae. Dar articolul dvs. se inscrie in aceasta linie a consfintirii violentei in relatiile interumane, pentru a elimina frivolul, conformismul, aparenta credintei, mercantilismul in intgeriorul templului. Credeti ca o fi bine?In ceea ce priveste coabitarea mercantilismului si a credintei, nu este posibil. Dar in practica, oamenii au inceput sa imite gesturile credintei, pentru ca au pierdut sensul acesteia. (Vezi si postul alimentar, care este tinut „cu sfintenie”, desi nicaieri in Biblie nu este recomandat.) Iar negustori abili exploateaza fenomenul. (Vezi si Sf.Valentin, care nu propovaduia sexul si casatoriile de o zi, ci casatoria crestina, casta a celor care se iubesc, chiar daca parintii se opuneau.) Poate ca e mai bine ca Biserica sa nu impuna dogme sau sa reinventeze altele, ci doar sa explice esenta credintei, lasaind omul sa decida. Si sa nu-i mai ceara gesturi publice prin care comunitatea sa-l recunoasca in calitate de crestin. Chiar Iisus spunea ca adevartul crestin trebuie sa se roage intr-o incapere ferita de ochii lumii. Nimeni nu are treaba cu credinta individului. Oricum, cred cu tarie ca lupta cu falsa credinta poate fi castigata daca ne intoarcem la singura rugaciune din Biblie „Tatal nostru”. Dumnezeu stie ce iti trebuie, adu-i aminte ca existi si ca ii respecti poruncile! Nu trebuie sa-i ceri in mod expres ceva. Nu va cer un raspuns imediat. Tema e destul de complicata. Marturisesc faptul ca eu inca n-am gasit raspunsul pentru violenta lui Iisus. Continui sa-l caut. Dar imi face placere sa stiu ca meditati la aceasta problema. Respect!
Buna ziua, Dle Munteanu, va multumesc pentru lectura si pentru abordarea care recunosc ca este una neasteptata pentru mine- cel putin in baza faptului ca rareori am apucat sa discut cu cineva despre tema violentei, asa cum o explicati dvs mai sus. In forma obisnuita a discursului, termenul este aplicat pentru a descrie formele patimirii, asa cum apar ele, de pilda, identificate dinspre comunitate dar si dinspre anumite personaje biblice, in Saptamana Mare. E adevarat ca unele canoane bisericesti manifesta o anumita asprime, insa tipul acesta de coercitie nu mi se pare a fi punitiv, cu atat mai putin violent. Cred ca se poate vorbi cel mult despre exccese care pot veni, atat dinspre practicantii habotnici ai diferitelor religii cat si dinspre reprezentantii formelor institutionalizate de spiritualitate aferente, in intelegerea si aplicarea unor continuturi…dogmatice, sa spunem. Pe de alta parte, un filosof sa stiti ca citeste tema postului, in cheie aristotelica, drept un exces, ceea ce in mod normal crestinismul respinge. Intr-un fel, din multe perspective hermenutice, crestinismul pare sa reprezinte, raportandu-se la fenomenul de normalizare a conduitelor credinciosilor, o religie a „justei masuri”, insa asta este o alta discutie. Revenind la problemele ridicate de dvs, punctual, atat cat ma pricep, va pot raspunde la urmatoarele aspecte:
1. As interpreta nuiaua de credinta ca un moment de cugetare asupra propriei conduite si asupra alegerilor noastre aplicand, in oglinda, contrastul dintre ceea ce este si ceea ce trebuie sa fie, in ordinea actiunilor noastre. Kantian vorbind, cu alte cuvinte. Nu ma refeream nicidecum la vreo dojana sau alta forma care ar putea manifesta aluzii fizice, in incercarea de a depasi legendele despre personajul biblic.
2. Putem vorbi cel mult despre o violentare a traditiilor, deplasand sensul si semnificatiile unui obicei in arealul cantitativ care sub imperiul mercantilismului, consumerismului si globalizarii, ajunge sa il resemnifice. Mai interesant ar fi sa discutam ce s-ar alege de toate acestea daca discursurile de tip New Age si-ar dovedi vehementa si aplicabilitatea pana la capat. Nu stiu, putem discuta.
3. Eu personal cred ca rugaciunea de cerere trebuie precedata de cea de multumire, chiar rugaciunea domneasca- Tatal nostru- este un model exemplar in acest sens.
4. E adevarat, rugaciunea individuala, ferita, smerita, e cea „recomandata”, asa zicand, exista insa ritualuri care se petrec in comunitate, de pilda participarea la Sf Liturghie. De aceea, normalizarea conduitelor prin crestinism este un subiect interesant de discutat in sine, nuantele suportate prin adaptarea la „curentul” postmodern descoperind parca o noua viziune despre ceea ce (mai) inseamna comunitate, comuniune, credinta impartasita si constiinta religioasa, unde ultimii doi termeni par a fi in corelatie doar pentru a accentua discrepantele dintre public si privat.
Putem continua discutia, multumesc pentru lectura dvs si sper ca raspunsul a fost pe masura asteptarilor.
Va transmit, pe aceasta cale, cele mai bune ganduri.