Aşteptându-l pe Gatsby

Cred că am citit romanul lui F. Scott Fitzgerald de cel puţin cinci ori. Şi de încă vreo zece ori am aprofundat unele capitole sau părţi. În mod straniu, lectura care m-a făcut fan pe viaţă al acestui roman extraordinar nu e prima, ci a treia.

A fost o lectură cu creionul în mână, prin 1982-1983, când voiam să scriu o istorie culturală a anului 1922, în vara căruia e plasată acţiunea cărţii. Ca mic detaliu trist-amuzant: dacă nu m-am învrednicit s-o scriu eu – mi-am dat seama foarte repede că, în condiţiile comunismului, era imposibil să am acces la bibliografia necesară – iată că în urmă cu câteva luni cineva a făcut-o: Kevin Jackson, Constellation of Genius. 1922: Modernism Year One (Hutchinson, 2012, 544 p.). O lucrare foarte utilă, perfect informată, chiar dacă analizele sunt – inevitabil – superficiale ori irelevante. Ei, dacă aş fi apucat eu să-mi termin capodopera…
Lăsând gluma (amară) la o parte, am resimţit ca pe un triumf personal faptul că, într-o anchetă din anul 2000 a suplimentului cultural al ziarului „Washington Post”, bazată pe opţiunile unui număr mare de critici literari, The Great Gatsby a ocupat locul al doilea între cele mai bune proze scrise în engleză din secolul al XX-lea. Bineînţeles, după Ulysses al lui Joyce. Mi-am savurat micul triumf, deoarece ani în şir colegi şi prieteni ridicau miraţi din sprâncene, derutaţi că un „băiat atât de fin” (cum mă ironizau) poate fi sedus de o povestioară cam de doi bani, melodramatică până la saţietate, de un sentimentalism desuet şi care, culmea, se şi termină prost.

Ce mă fascina – şi mă fascinează încă – în capodopera lui Fitzgerald e claritatea de cristal a stilului. Puţine alte cărţi sunt mai înşelător-accesibile decât această naraţiune despre iubirea maniacală a unui gangster romantic, complexat şi vag nevrotic şi o gâsculiţă care a intuit în profunzime regulile lumii moderne. O lume în care „fetele bogate nu se mărită cu băieţi săraci”. Pentru vânătorii de fraze celebre, subliniez că în romanul lui Fitzgerald nu există această replică. Ea a fost adăugată de scenaristul, pe cât de abuziv, pe atât de inspirat, al ecranizării din 1974, nimeni altul decât… Francis Ford Coppola (regia îi aparţine lui Jack Clayton).

Dacă tot am alunecat pe panta pedanteriilor filologice, am să adaug că acea propoziţie are totuşi legătură cu Fitzgerald: prin 1914-1916, când se îndrăgostise de o fată extrem de bogată din Chicago, Ginevra King, cineva îi spusese – unii biografi susţin că însuşi tatăl atractivei tinere – că băieţii săraci nu trebuie să-şi facă iluzii că se vor însura cu fete bogate…
Perfect din punctul de vedere al compoziţiei literare, The Great Gatsby seduce şi prin instinctul (nu-i pot spune altfel) al inducerii tensiunii. Prima parte a romanului e asemeni unui pârâu leneş, parcă lipsit de energie, care-şi croieşte drum printr-un ţinut neprietenos, deşertic, pentru ca în partea a doua evenimentele să explodeze imprevizibil, luând cu sine, aluvionar, tot ceea ce ţine de vis, speranţă, viaţă şi destin. Ilustrare superlativă a unei epoci (the Jazz Age) şi a unei dureroase iluzii (the American Dream), The Great Gatsby rămâne şi un mare roman al psihologiilor abisale. Uluitoarea capacitate de autoiluzionare a lui Jay Gatsby, cel care credea, în ciuda tuturor dovezilor, că „poţi să retrăieşti trecutul” e contrabalansată de neaşteptate şi derutante străfulgerări de luciditate: atunci când Nick Carraway, naratorul poveştii magnatului din East Egg, partea aristocratică a Long Islandului, încearcă să descrie vocea lui Daisy, Gatsby intervine: „vocea ei e plină de bani”.
Faptul că personajul (îşi) intuieşte eşecul nu face decât să adâncească drama şi să pregătească tragedia. Ştie că e condamnat, aşa cum sunt toţi cei care „au trăit prea mult cu un singur vis.” Speranţa psihotică nu e, în cazul lui, decât partea de măreţie a acelei hipnoze care cuprinde, periodic, umanitatea. „Vasta nepăsare” a multora din protagonişti nu poate fi contrabalansată de protagonist, deşi el îşi asumă rolul unui Atlas purtând pe umeri un destin a cărui greutate îl va distruge. De fapt, ea l-a distrus demult.

Săptămâna trecută, noua ecranizare a cărţii a deschis festivalul de la Cannes. N-am citit încă recenzii ale filmului în presa franceză, dar textele care anunţau evenimentul vorbeau cu entuziasm despre ceea ce ar constitui axa centrală a noii ecranizări: un lung şir de cupe de şampanie, de plimbări cu iahtul, de parade ale modei, de dansuri, pene, pălării cloche. Cu alte cuvinte, recuzita unei pelicule… franţuzeşti! Poate că e şi asta o predestinare, de vreme ce mare parte din The Great Gatsby – titlul galic fiind Gatsby le Magnifique – a fost scrisă de Fitzgerald chiar pe Coasta de Azur, la Saint Raphaël, la o aruncătură de băţ de Cannes. O ideală închidere a cercului, după un parcurs de aproape nouă decenii (cartea a fost publicată în 1925), răstimp în care uitarea şi redescoperirea, dispreţul şi admiraţia i-au însoţit mereu destinul – al romanului şi, implicit, al personajelor şi autorului.

Am văzut, până în clipa când scriu aceste rânduri, doar fragmentele promoţionale ale filmului. Ce pot spune e că nu înţeleg cum o Daisy Buchanan jucată de Carey Mulligan poate deveni, pentru un bărbat, obsesivă. Am avut aceeaşi senzaţie şi la ecranizarea din 1974, când Mia Farrow părea să fi ajuns la locul de filmare dintr-o greşeală a şoferului, care nimerise un alt platou. E greu, într-adevăr, să redai fracturile psihologice ale unui mecanism în egală măsură fin şi grosolan, patinajele primejdioase între aspiraţia romantică şi vulgaritatea unei existenţe aurite, dar presărată cu suferinţe şi frustrări, alături de o brută (aşa cum e soţul ei, Tom).
În schimb, filmul are atuurile aproape naturale oferite de high-tech-ul cinematografiei actuale. Cu investiţie minimă, prin simpla „photoshop”-ale unor imagini de epocă, turbulenţa „Epocii Jazz”-ului devine cea mai palpabilă dintre realităţile la care privitorul poate avea acces. Sunt, totuşi, curios cum se integrează muzica, eminamente postmodernă, a unor Jay Z, Beyoncé ori pasionalitatea sută la sută tehnologică a unor Florence + the Machine ori Lana del Rey, atmosferei obligate să sugereze un timp istoric limpede datat.

Pe lângă gadgeturile furnizate de industria IT, am aflat dintr-o prezentare a filmului că există şi câteva mici „trucuri” culturale. Nici nu se putea altfel la un regizor precum Baz Luhrmann, autorul, între altele, al unei versiuni mult discutate / vehement atacate a piesei lui Shakespeare, Romeo şi Julieta. Cel mai subtil dintre ele, care va scăpa, cu siguranţă, spectatorului neavizat, dar care îi va face să tresară de încântare pe aficionados, subliniază secretele afinităţii dintre cele două cărţi pe care şi The Modern Library le consideră cele mai spectaculoase produse romaneşti ale veacului trecut: la scurtă vreme după mutarea la New York, Nick Carraway scoate din bagaje un exemplar al romanului Ulysses, apărut, pe 2 februarie 1922, la o editură pariziană improvizată. Or, cum spuneam şi mai sus, acţiunea romanului The Great Gatsby e plasată câteva luni mai târziu, în vara aceluiaşi an…

Indiferent de toate acestea, cartea lui Fitzgerald va avea mereu, cel puţin pentru mine, dimensiunile unui „diamant mare cât hotelul Ritz”, ca să parafrazez titlul unei alte celebre scrieri a lui Fitzgerald. Probabil că aş putea să explic şi de ce. Poate că farmecul ei inepuizabil provine dintr-o nesfârşită ambiguitate. Sau poate că, aşa cum îi scria Hemingway autorului, „ai supraevaluat atât de mult tinereţea, încât mi se pare că ai confundat faptul de a creşte cu faptul de a îmbătrâni.” E posibil ca Hemingway să aibă dreptate. Eu, unul, mă încăpăţânez să cred însă că cele două lucruri – creşterea şi bătrâneţea – pot funcţiona foarte bine împreună.

preluare de pe Romania Literara

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *