F. Scott Fitzgerald, „Marele Gatsby” (2)

Benny McClenahan venea întotdeauna însoţit de patru fete. Nu erau niciodată aceleaşi, fizic vorbind, însă semănau atât de bine una cu alta încât, inevitabil, aveai senzaţia că le ai mai văzut acolo şi altă dată. Am uitat cum le cheamă – cred că Jacqueline, dacă nu cumva Consuela sau Gloria, Judy sau June, iar numele lor de familie erau fie denumiri melodioase ale florilor sau ale lunilor, fie numele mai austere al unor mari capitalişti americani ale căror verişoare mărturiseau că sunt dacă le strângeai puţin cu uşa.

F. Scott Fitzgerald
Marele Gatsby
Traducere din limba engleză de George Volceanov
Editura Polirom, 2013

Pe lângă toţi aceştia îmi amintesc că Faustina O’Brien a fost cel puţin o dată, la fel surorile Baedeker, tânărul Brewer, căruia un glonţ inamic îi zburase nasul în război, domnul Albrucksburger şi domnişoara Haag, logodnica lui, Ardita FitzPeters, domnul P. Jewett, fost şef al Legiunii Americane, domnişoara Claudia Hip şi un bărbat despre care se spunea că ar fi şoferul ei, şi un prinţ de nu mai ştiu ce, căruia îi spuneam Ducele şi al cărui nume, în caz că l am ştiut vreodată, l am uitat cu desăvârşire. Toţi aceşti oameni au vizitat peste vară reşedinţa lui Gatsby. Către sfârşitul lui iulie, într o dimineaţă pe la ora nouă, superbul automobil al lui Gatsby se apropie hurducându se pe aleea pietruită din faţa uşii mele şi claxonă melodios, pe trei note. Era întâia oară când venea în vizită la mine, deşi eu, unul, participasem la două dintre petrecerile date de el, urcasem la bordul hidroavionului său şi, în urma invitaţiilor lui stăruitoare, îi folosisem plaja destul de des.

— Bună dimineaţa, bătrâne. Azi iei prânzul cu mine şi m am gândit să mergem împreună la masă.
Se legăna sprijinit de partea din faţă a maşinii, cu o dezinvoltură atât de tipic americană – o îndemânare dobândită, cred eu, în absenţa căratului de greutăţi sau a şezutului în poziţie incomodă la tinereţe şi, poate mai mult chiar, în urma lipsei de graţie a sporturilor noastre impulsive şi prea puţin riguroase. În ciuda atenţiei sale exacerbate la detalii, această însuşire îi transpărea continuu în felul de a se purta, luând forma unei permanente nelinişti. Nu stătea o clipă locului : întotdeauna ori bătea încetişor cu piciorul în pământ, ori îşi încleşta şi îşi descleşta nerăbdător pumnul.
Observă că mă uit cu admiraţie la maşina lui.
— E frumuşică, nu i aşa, bătrâne ?
Sări la o parte, ca să o pot cuprinde mai bine cu privirea.
— N ai mai văzut o până acum ?
De văzut o văzusem. O văzuse toată lumea. Avea o nuanţă vie de un galben crem, la care se adăuga sclipirea nichelului, iar lungimea monstruoasă îi era punctată de relieful triumfător al bordului, al portbagajului, al spaţiului pentru cutia cu unelte şi de dispunerea labirintică, terasată, a geamurilor în care se oglindeau vreo zece-doisprezece sori. Astfel aşezaţi în spatele câtorva straturi de sticlă, ca într o seră capitonată cu piele de culoare verde, am pornit o spre oraş.
Benny McClenahan venea întotdeauna însoţit de patru fete. Nu erau niciodată aceleaşi, fizic vorbind, însă semănau atât de bine una cu alta încât, inevitabil, aveai senzaţia că le ai mai văzut acolo şi altă dată. Am uitat cum le cheamă – cred că Jacqueline, dacă nu cumva Consuela sau Gloria, Judy sau June, iar numele lor de familie erau fie denumiri melodioase ale florilor sau ale lunilor, fie numele mai austere al unor mari capitalişti americani ale căror verişoare mărturiseau că sunt dacă le strângeai puţin cu uşa.
Pe lângă toţi aceştia îmi amintesc că Faustina O’Brien a fost cel puţin o dată, la fel surorile Baedeker, tânărul Brewer, căruia un glonţ inamic îi zburase nasul în război, domnul Albrucksburger şi domnişoara Haag, logodnica lui, Ardita FitzPeters, domnul P. Jewett, fost şef al Legiunii Americane, domnişoara Claudia Hip şi un bărbat despre care se spunea că ar fi şoferul ei, şi un prinţ de nu mai ştiu ce, căruia îi spuneam Ducele şi al cărui nume, în caz că l am ştiut vreodată, l am uitat cu desăvârşire. Toţi aceşti oameni au vizitat peste vară reşedinţa lui Gatsby. Către sfârşitul lui iulie, într o dimineaţă pe la ora nouă, superbul automobil al lui Gatsby se apropie hurducându se pe aleea pietruită din faţa uşii mele şi claxonă melodios, pe trei note. Era întâia oară când venea în vizită la mine, deşi eu, unul, participasem la două dintre petrecerile date de el, urcasem la bordul hidroavionului său şi, în urma invitaţiilor lui stăruitoare, îi folosisem plaja destul de des.
— Bună dimineaţa, bătrâne. Azi iei prânzul cu mine şi m am gândit să mergem împreună la masă.
Se legăna sprijinit de partea din faţă a maşinii, cu o dezinvoltură atât de tipic americană – o îndemânare dobândită, cred eu, în absenţa căratului de greutăţi sau a şezutului în poziţie incomodă la tinereţe şi, poate mai mult chiar, în urma lipsei de graţie a sporturilor noastre impulsive şi prea puţin riguroase. În ciuda atenţiei sale exacerbate la detalii, această însuşire îi transpărea continuu în felul de a se purta, luând forma unei permanente nelinişti. Nu stătea o clipă locului : întotdeauna ori bătea încetişor cu piciorul în pământ, ori îşi încleşta şi îşi descleşta nerăbdător pumnul.

no images were found


Observă că mă uit cu admiraţie la maşina lui.
— E frumuşică, nu i aşa, bătrâne ?
Sări la o parte, ca să o pot cuprinde mai bine cu privirea.
— N ai mai văzut o până acum ?

De văzut o văzusem. O văzuse toată lumea. Avea o nuanţă vie de un galben crem, la care se adăuga sclipirea nichelului, iar lungimea monstruoasă îi era punctată de relieful triumfător al bordului, al portbagajului, al spaţiului pentru cutia cu unelte şi de dispunerea labirintică, terasată, a geamurilor în care se oglindeau vreo zece-doisprezece sori. Astfel aşezaţi în spatele câtorva straturi de sticlă, ca într o seră capitonată cu piele de culoare verde, am pornit o spre oraş.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *