Nu era corect să reduci un om la tăcere doar pentru că tu nu mai aveai ce să (îţi) spui. Dar despre asta oamenii învăţau foarte rar, spre deloc, pentru că oricum, miza era să ne spunem toţi la un loc poveştile, fără să fim neapărat unul în naraţiunile altuia. Mi-am dat seama însă că uneori, nu îi spui nimic celui de lângă tine doar pentru că mai ai timp să îi priveşti, să îi retrezeşti amintiri, să îl recolorezi în instanţe pe care el şi le-ar fi închipui ca fiind legitime doar într-un film alb-negru, din amintirea celui pe care, de obicei, îl făceaţi împreună.
Se întâmpla cu oricine, pentru că iluzia timpului era aceeaşi: sunai părinţii pentru fleacuri, micul actor de discurs fiind câinele lăsat acasă, sunai bunica mai rar, pentru că oricum, problemele ei erau cu oamenii mici, din cutia electrizată cu cabluri, care pe vremea ei avea glas doar pentru două ore, înainte să se dea stingerea, ieşeai cu prietenii destul de des când li se prăbuşea pământul, pentru că şi ultima iubire- care disimulase perfecţiunea pentru toate părţile antrenate în spuma relaţiei- fusese de plastilină. Lipicioasă, lucitoare, perisabilă. Aşadar, infantilă. Era plenty of time, că doar de aia ţi se spunea, în stânga şi în dreapta, că lucrurile nu mai sunt ca la douăzeci de ani. Şi acum, când lucrurile erau altfel, tu avându-i pe cei douăzeci în diferite nuanţe, trebuia să fii un inconştient cu buletin. Dar şi copiii cu umbreluţe din parc şi cu chiuieli de carusel au necazuri la fel de mari ca oamenii nervoşi cu servieta de la semafor. Şi asta nu pentru că unii au privilegiul de a face bot mai des, şi intră în fişa postului să faci asta, ci pentru că Dumnezeu îţi dă de fiecare dată cât poţi duce. De aceea, jucăria stricată şi ultima despărţire, pe undeva, sunt tot din filmul cu „Nu te supăra, frate”.
La final, când ţesătura se destramă, îţi dai seama de un lucru: toţi cei care ţi-au hrănit iluzia timpului prin „acum-uri” neglijente, stâlcite şi amânate, sunt singurii care au făcut parte din povestea ta de viaţă fără să facă nimic (fie şi numai datorită faptului că ţi-au schimbat nisipul din clepsidră cu unul puturos şi nepotrivit cu micile tale elanuri). Deşi fiecare trăieşte timpul lui, amintirile se fac umăr la umăr. E felul robust şi totodată palid al oamenilor de a explica, atunci când nimeni nu cerşeşte niciun argument, că s-au ivit unii în viaţa altora prea devreme. Din cauza asta, tot ce au avut împreună a fost construit spate în spate, unul bolborosind mereu povara altuia. Are şi memoria dansul ei.
