Am ascultat mai de mult la radio rezultatele unui studiu asupra longevităţii persoanelor de peste şaptezeci de ani. S-au comparat două grupuri de persoane, unii care întreţineau relaţii numai cu rudele, ceilalţi numai cu prietenii. Rezultatele studiului au aratat că cei înconjuraţi de prieteni trăiesc cu zece ani mai mult decât cei înconjuraţi de rude. Studiul defineşte ca “prieten” o persoană cu care se menţine o relaţie cotidiană fie directă, fie prin contact telefonic sau corespondenţă.
Comentatoarea de la radio încerca să explice longevitatea mai mare a celor cu prieteni faţă de cei cu rude prin faptul ca rudele au adeseori un efect stresant asupra individului, în timp ce prietenii ar exercita o bucurie binefăcătoare, de natură să prelungească viaţa.
Rezultatele studiului mi-au dat de gândit. Deşi am uneori retincenţe cu privire la rezultatele studiilor despre eficienţa unor regimuri alimentare sau a unor medicamente în favoarea altora, de data aceasta nu am bănuieli nici în privinţa sponsorului, nici în cea a unor interese ascunse, menite să “devieze” rezultatele spre interpretările dorite. Studiul pare de bună credinţă şi probabil că, oricât de ciudat ar părea, rolul binefăcător al prietenilor pare a fi mai puternic decât al rudelor.
Prietenia, deşi considerată a fi întâlnită la tot pasul, este un sentiment de o rară profunzime, de care nu oricine e capabil. Noţiunea de ”adevărat prieten” cere calităţi deosebite. Într-un săptămânalul bucurestean “Dilema Veche”, Aurora Liiceanu îşi exprimă punctul de vedere: “Prietenia este ceva care exclude trădarea. Se spune că individualiştii au mai rar, sau chiar de loc vocaţia prieteniei. Marile prietenii sunt foarte rare. Ar trebui să folosim rar cuvântul prieten şi să-i numim, pe mulţi prieteni, pur şi simplu, cunoştinţe”.
Să fie adevarat că fara rude am putea trăi, dar fără prieteni nu? N-aş generaliza. În primul rând, studiul nu diferenţiază rudele, ci le pune pe toate pe acelaşi plan. Ori, ştim cu toţii că relaţiile dintre copii şi părinţi, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi, nore şi soacre, dintre cumnaţi şi atâtea alte categorii de rude au o pondere diferită în viaţa afectivă. De aceea mi se pare că nediferenţierea rudelor introduce de la bun început o “eroare” în calcul. Ceva însă tot cred că e adevarat în acest studiu. Când eram mică mi-am dorit o sora, pe care n-am avut-o. Mi-am facut însă prietene, iar ele aveau surori. Le-am întrebat cum de mai era loc în inima lor şi pentru mine, când aveau deja surori? Mi-au raspuns, toate, că o sora nu e acelaşi lucru cu o prietenă. S-ar putea generaliza această afirmaţie pentru toate rudele? Care să fie diferenţele dintre rude şi prieteni? De ce am prefera prietenii? Doar pentru că “prietenii ţi-i alegi, rudele nu”? Sau să fie faptul că între rude există obligaţii sociale impuse, în timp ce într-o prietenie dăruiruile se fac spontan?
Cât de frumos explică Cicero efectele miraculoase ale prieteniei! “Prietenia este un desăvârşit acord de sentimente asupra celor divine şi umane, unit cu bunăvoinţă şi iubire reciprocă; şi cred că zeii, după întelepciune, n-au facut omului un dar mai frumos.” Iar Petrarca, promovând ideea lui Cicero, o completează: “Virtutea este fundamentul amiciţiei, iar pentru a o pastra nu este nevoie decât de caritate reciprocă”.
Indispensabilitatea prieteniei a fost recunoscută încă din antichitate. “Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii” spunea Aristotel, iar scriitorii şi filozofii de mai târziu i-au descris deliciile: “În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală totuşi şi egală sieşi, o caldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor. Te bucuri de prietenie în măsura în care o doreşti; ea nu creşte, nu se hrăneşte, nu se înalţă decât din desfătare, aceasta fiind spirituală şi duhul devenind tot mai subtil datorită frecventarii ei”, scrie Montaigne. Putem avea prieteni departe, chiar pe un alt continent? Evident că da, ne asigură acelaşi Montaigne, deşi pe vremea lui încă nu exista comunicaţia rapidă prin Internet: “Prietenia are braţe suficient de lungi pentru ca prietenii să se poată îmbrăţişa dintr-un capat în celalalt al lumii”.
Dacă prietenia este atât de binefăcătoare, poate că ar merita să întretinem relatii de prietenie şi cu rudele. Este acest lucru posibil? Panciatantra se îndoieşte: “Prietenul născut din vorbă e mai presus decât acela care are aceeaşi mamă.” Dar un proverb francez ne învaţă contrariul, “cine nu e supus părinţilor săi, nu e sincer şi credincios nici cu prietenii”. Cât despre unicii noştri prieteni intimi, părinţii, Madame de Staël ne atenţionează: “…se vor duce, şi zadarnic veţi căuta prieteni mai buni; se vor duce şi, de îndată ce nu vor mai fi, vi se vor înfăţişa sub un chip nou; fiindcă timpul, care-i îmbătrâneşte pe cei aflaţi sub privirile noastre, îi întinereşte pe cei pe care moartea ni i-a rapit;…”
Pot fi considerati soţii “rude”? Iar dacă sunt rude, pot fi şi prieteni? Tudor Arghezi ne dă un raspuns: “Prietenul cel mai bun e totdeauna soţul şi consolarea cea mai întreaga, soţia”.
Dar, fie că e vorba de rude, fie de prieteni, liantul şi motorul profund al vietii rămâne, de fapt, iubirea. “Unde e dragoste, acolo e şi lumina” ne “cântă” un proverb slav. Iar acolo unde răzbate lumina şi iubirea, diferenţele dintre rude şi prieteni se şterg, ei devenind îngerii nemuritori ce îi vor acompania spre cer pe toţi cei dragi de pe pamânt.
